După cum bine ştiţi, fondul de carte actual al bibliotecii ITP nu este foarte bogat. Actualmente, în ciuda creşterii de care a avut parte bugetul bibliotecii, încă nu ne permitem să achiziţionăm numeroasele cărţi de referinţă necesare studiului teologic şi cu tristeţe constatăm că nu reuşim să venim în întâmpinarea nevoilor studenţilor care doresc să-şi finalizeze lucrările de seminar şi tezele de licenţă în condiţii optime.

În ultimele două luni am început să căutăm în mod sistematic susţinere financiară şi să atragem donaţii de carte. Prin aceste acţiuni dorim să umplem golurile din anumite secţiuni ale bibliotecii noastre. De pildă, un domeniu cu mari deficienţe este cel al teologiei biblice. Pentru a remedia situaţia, ne vom concentra atenţia, în anul care vine, asupra unor comentarii biblice ale Noului Testament, pe care dorim să le achiziţionăm prin bunăvoinţa şi generozitatea absolvenţilor ITP.

Cu ocazia sărbătorii naşterii Mântuitorului, sperăm că fiecare absolvent ITP va găsi de bine să ajute biblioteca ITP cu banii necesari achiziţionării unei cărţi de referinţă, chiar dacă preţul nu este mic (35-40 $). Desigur, nu dorim să punem poveri pe umerii nimănui, de aceea fiecare poate dărui cât consideră necesar. Orice ajutor, oricând de mic, este bine venit. Prin acest dar pe care îl faceţi bibliotecii ITP veţi contribui la formarea academică şi pastorală armonioasă a viitorilor slujitori ai Bisericii lui Hristos.

Vă mulţumim şi, în aşteptarea Anului Nou care bate la uşă, vă încredinţăm în mâna puternică a Mântuitorului nostru, Isus Hristos.

Dumnezeu să vă binecuvânteze cu sănătate, bucurie şi multe împliniri.

Cu dragostea frăţească,

 Director Bibliotecă ITP

Lect. univ. dr. Emanuel Conţac

 P.S. Pentru donaţii, puteţi folosi informaţiile de pe site-ul ITP (http://www.itpbucuresti.ro/donatii)

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.

Aşa cum sună în traducerea Cornilescu, interpretarea nu pare a pune nici o problemă: s-ar zice că Apostolul Pavel foloseşte o imagine vizuală pentru a ne spune că Dumnezeu este Cel care ne scoate victorioşi din orice situaţie. Este adevărat că Apostolul foloseşte o imagine cu care contemporanii săi erau familiarizaţi, însă în această imagine noi nu suntem în car, ci pe lângă el.

Să începem, însă, prin a constata că în textul grecesc al acestui verset nu apare cuvântul „car”, dar textul nu este complet străin de imaginea carului. Verbul pe care Cornilescu l-a tradus prin purtarea în carul de biruinţă este θριαμβεύω, care înseamnă „a conduce în procesiune triumfală”. Τῷ δὲ θεῷ χάρις τῷ πάντοτε θριαμβεύοντι ἡμᾶς ἐν τῷ Χριστῷ –  Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care întotdeauna ne conduce în procesiune triumfală. Imaginea pe care o sugerează textul este aceea a unui general roman, care se întoarce victorios de la luptă şi intră cu mare pompă în oraş. Dar în carul de luptă se află numai el. În urma lui veneau prizonierii de război, trofeul care dovedea măreţia acelei victorii. Înaintea lui mergeau de obicei preoţii care ardeau tămâie în cinstea zeilor prin a căror bunăvoinţă se credea că a fost obţinută victoria.

Ce înţelegeau destinatarii Sfântului Apostol Pavel de aici? Generalul victorios, care stă în carul său şi este ovaţionat de mulţime, este cu siguranţă Dumnezeu. Nimeni altcineva nu stă alături de El, pentru că toată onoarea este a Lui. În urma carului venim noi, prizonierii de război. Iată încă un context în care Apostolul se zugrăveşte pe sine ca prizonier al lui Dumnezeu (Hristos). Mireasma de care aminteşte Apostolul este mirosul de tămâie răspândit de candelele preoţilor păgâni. Este impresionantă umilinţa scriitorului biblic, care, după ce se prezintă ca prozonier al lui Dumnezeu, se vede nevrednic chiar şi pentru acest statut: şi cine este vrednic de acestea? (καὶ πρὸς ταῦτα τίς ἱκανός – v. 16).

În bătălia pentru mântuire nu noi suntem victorioşii, ci Dumnezeu, iar noi suntem hăruiţi cu statutul de captivi ai Săi. Aceasta este, paradoxal, mântuirea noastră. În carul de biruinţă stă numai Dumnezeu, iar noi nu suntem cocoţaţi alături de El, cum sugerează traducerea Cornilescu, ci onoarea pe care nu o merităm este aceea de a fi… pe lângă carul Său.

Se pare, totuşi, că strângerea din acest verset nu este adunătură, ci o strângere ca-n menghină. ἡ γὰρ ἀγάπη τοῦ χριστοῦ συνέχει ἡμᾶς spune Sfântul Apostol Pavel.

 Exprimarea corectă a semnificaţiei verbului συνέχω i-a pus mereu în dificultate pe cei care care au comentat versetul. El poate înseamnă, în contexte diferite: a constrânge, a apăsa, a strânge din două părţi, a reţine. Iată câteva dintre ocurenţele sale nou-testamentare: FA 7.57 – „şi-au astupat urechile”; Lc 22.63 – „oamenii care-L păzeau pe Isus Îl batjocoreau…”; Lc 8.45 – „Învăţătorule, noroadele Te împresoară…”; la Sfântul Apostol Pavel îl mai găsim doar în Fil 1.23 – „sunt strâns din două părţi”.

 Exegeţii care au scris comentarii de înaltă ţinută academică pe 2Corinteni spun că verbul în discuţie are fie nuanţa pozitivă de constrângere şi imbold, fie nuanţa negativă de reţinere, limitare, înfrânare. Pentru a scuti cititorul de desişul exegetic, voi reda aici doar concluziile câtorva dintre aceşti comentatori. Înainte de aceasta, merită clarificat faptul că „dragostea lui Hristos” nu este aici un genitiv obiectiv – dragostea pe care noi I-o arătăm lui Hristos –, ci unul subiectiv: dragostea pe care El o are pentru noi, dovedită cu prisosinţă prin jertfă.

 Revenind la înţelesul lui „a strânge”, dragostea lui Hristos, spune Alfred Plummer (ICC [seria veche], 1915, 173) ne reţine de la trăirea pentru noi înşine, limitând şi canalizând scopurilor noastre către slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor. Înfrânarea egoismului pare a fi aici înţelesul şi nu motivarea pentru slujire. Margaret Thrall (ICC [seria nouă], 2004, p. 408) este de aceeaşi părere: cel mai probabil, συνέχει este folosit cu nuanţa sa negativă, de reţinere: iubirea jertfitoare a lui Hristos îl opreşte pe Pavel de la trăirea pentru propriile-i interese. Este neplauzibil ca Pavel să fi avut în vedere ambele semnificaţii. David Garland (NAC, 1999, 277) consideră şi el că nuanţa negativă a lui συνέχω se leagă mai bine de imaginea de captiv al lui Hristos cu care Apostolul se prezintă pe sine în 2Cor. Ralph P. Martin (WBC, 2002, 128) prezintă aceeaşi opinie, dar într-un mod, aş zice eu, mai fidel teologic, nu doar filologic. Din moment ce scriitorul sacru îl foloseşte în Filipeni cu sensul de strângere din două părţi, R. P. Martin spune că şi aici i se poate da aceeaşi semnificaţie: iubirea lui Hristos îl strânge pe Pavel ca între două ziduri, lăsându-i doar posibilitatea devotamentului faţă de Hristos şi semeni. Singurul care încearcă să împace ambele nuanţe este Murray Harris (NIGTC, 2005, 419), spunând că iubirea lui Hristos este o putere care îl impulsionează pe credincios (pozitiv) şi care nu îi lasă decât opţiunea (negativ) trăirii pentru Dumnezeu.

 În concluzie, oricât de complicată ar părea elucidarea semnificaţei lui συνέχω în acest context, un lucru e clar: termenul n-ar nimic a face cu adunarea credincioşilor în acelaşi loc. Cât priveşte traducerea acestei propoziţii, aş propune soluţionarea prin parafrazare: dragostea lui Hristos ne opreşte de la ale noastre sau dragostea lui Hristos nu ne permite să trăim pentru noi înşine.

…Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (s.n.).

Nu tocmai… Expresia buclucaşă, este “pentru noi”, care nu are suport în textul grecesc (NA 27) al acestui verset: ἀλλὰ αὐτὸ τὸ πνεῦμα ὑπερεντυγχάνει στεναγμοῖς ἀλαλήτοις (alla to pneuma uperentunchanei stenagmois alalētois). Deci, Duhul însuşi mijloceşte cu suspine negrăite.

De unde provine atunci expresia “pentru noi” în traducerea Cornilescu, în traducerile catolice ale lui Alois Bulai şi Emil Pascal şi în toate cele 20 de traduceri engleze pe care le-am consultat, cu excepţia New American Bible (NAB)? În Textus Receptus, considerat cel mai corupt text grecesc al NT care a fost editat vreodată, apare expresia ὑπὲρ ἡμῶν (pentru noi) după verbul ὑπερεντυγχάνει (mijloceşte). Bruce Metzger, considerat leading scholar în critica textuală a NT, descrie acest text ca fiind “conflated” (combinat), “debased” (corupt), “disfigured” (deformat), “corrupt” (corupt), iar răspândirea lui largă după apariţia tiparului a fost  “an unfortunate situation” (o situaţie nefericită) (vezi A Textual Commentary on the New Testament, 2^nd edition, p. 7*-10*). Nu-mi explic cum de majoritatea covârşitoare a traducerilor îi sunt fidele în acest punct. Şi mai curios mi se pare faptul că, spre deosebire de alte dăţi, Cornilescu nu l-a urmat pe Second, care traduce bine: “l’Esprit lui-même intercède par des soupirs inexprimables”.

Dar oare schimbă această expresie înţelesul textului? Îl schimbă complet. “Puţin aluat dospeşte toată plămădeala”, ar zice Ap. Pavel. Îndrăznesc să cred că în toate predicile în care s-a făcut referire la acest verset aţi auzit spunându-se că atunci când noi nu mai ştim, din pricina slăbiciunii umane, cum să ne mai rugăm (pentru noi înşine), Duhul se roagă pentru noi la Dumnezeu.

De ce consider incorectă această interpretare? Cum se schimbă înţelesul versetului, dacă traduc afirmaţia Apostolului simplu prin “însuşi Duhul mijloceşte cu suspine negrăite”?

Versetul 26 face parte din prezentarea de către scriitorul biblic a lucrării înnoitoare a Duhului Sfânt. Conform Apostolului Pavel, Dumnezeu are în vedere înnoirea fiinţei umane, posibilă numai prin Duhul, dar nu doar atât. Mântuirea presupune înnoirea întregii Creaţii (Rom 8.19-23). “Firea” este traducerea cornilesciană a termenului κτίσις, “creaţie”. Dumnezeu, deci, are în plan mântuirea întregii Creaţii; nu doar a omului, ci începând cu acesta. Pârga acestei înnoiri a Creaţiei (“primele roade ale Duhului”) o constituie înnoirea duhovnicească a credincioşilor creştini. Aviz celor care mai cred că Pământul va fi distrus complet cu ocazia Parousiei şi alte năzdrăvănii eshatologice, pe care, cu înţelepciune şerpească (după spusele Mântuitorului), nu le vom mai aminti aici, pentru că au fost deja dogmatizate de papi, iar Inchiziţia are halebarda mai ascuţită ca niciodată.

În acest context (Rom 8), poporul lui Dumnezeu este văzut ca agentul lui Dumnezeu pentru înnoirea tuturor lucrurilor, sămânţa vieţii celei noi, de care se va împărtăşi întreaga Creaţie. În această calitate, el trebuie să mijlocească pentru Creaţie (în special pentru semenii nemântuiţi), iar atunci când nu mai ştie cum să mijlocească, însuşi Duhul mijloceşte ÎN LOCUL LUI, nu pentru el.

În aceste condiţii, aş propune traducerea mai explicită: …Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte în locul nostru cu suspine negrăite.

Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli…

Să ne oprim asupra celor doi termeni care transmit mesajul paulin – “cârtiri” şi “şovăieli” (γογγυσμῶν καὶ διαλογισμῶν [goggusmōn kai dialogismōn]). De obicei, când întâlnim termenul “cârtire” în Sfintele Scripturi el se referă la nemulţumirea, adesea glăsuită, a omului faţă de Dumnezeu; termenul descrie, deci, relaţia dintre om şi Dumnezeu. Numai că termenul grecesc γογγυσμός (goggusmos), tradus de noi prin “cârtire”, mai poate însemna şi “plângere”. În acest caz, el ar putea descrie şi relaţia cu oamenii, nu doar pe cea cu Dumnezeu.

Lucrurile nu sunt mai simple nici când vine vorba de “şovăieli”. Termenul grecesc διαλογισμός (dialogismos) înseamnă atât “îndoială”, cât şi “discuţie (contradictorie)”, “polemică”, “ceartă”. În cazul în care îl traducem prin “îndoieli”, el se referă la relaţia cu Dumnezeu; tradus însă prin “discuţie” sau “ceartă”, s-ar avea în vedere mai degrabă relaţia cu oamenii. Aşadar, întrebarea este la ce relaţie s-a gândit Apostolul Pavel când a scris: la cea dintre om şi Dumnezeu sau la cea dintre oameni? A vrut să le spună “nu cârtiţi şi nu vă îndoiţi!” sau “nu vă plângeţi şi nu vă certaţi!”?

Prima dată trebuie explicată alegerea termenilor de către Cornilescu, operaţie uşoară de data aceasta, pentru că, zic eu, a urmat, ca de multe alte dăţi, traducerea franceză a lui Second: “murmures ni hésitations”. A folosi un termen pentru una dintre relaţii şi alt termen pentru cealaltă ar fi foarte neobişnuit pentru stilul marelui Apostol. Spun aceasta, pentru că cele mai multe traduceri româneşti reflectă această situaţie: “fără murmur şi discuţii” (atât Pascal, cât şi Alois Bulai [traduceri catolice]), “Fără murmur şi fără ceartă” (Societatea Biblică Interconfesională). Personal, sunt convins că ambii termeni descriu aceeaşi relaţie, iar aceste traduceri nu surprind ideea paulină.

Cele mai multe dintre traducerile engleze, însă, ar sugera relaţia dintre oameni: “murmurings and disputings” (KJV); “complaining or arguing” (NIV); “grumbling or disputing” (NAS). Am găsit şi o traducere românească ce merge pe aceeaşi idee, spunând “fără să vă plângeţi şi să vă certaţi” (una dintre ediţiile Cornilescu revizuite; nu o am acum la dispoziţie, voi adăuga ulterior detaliile).

Cealaltă posibilitate ar fi ca γογγυσμός (goggusmos) să fie tradus prin “cârtire” sau “murmur”, iar διαλογισμός (dialogismos) prin “îndoială”. În acest caz, textul se referă la realţia dintre om şi Dumnezeu, iar Apostolul îi îndeamnă pe destinatari să nu fie nemulţumiţi de Dumnezeu atunci când fac ceva pentru El.

Deşi în epistola către Filipeni Apostolul Pavel menţionează nişte rivalităţi şi conflicte între persoane cu influenţă, cred totuşi că a doua posibilitate reflectă ideea scriitorului biblic. Aş propune traducerea: Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără îndoieli. Îmi sprijin alegerea pe două observaţii exegetice. (1) În primul rând, atât versetul precedent, cât şi cel următor vorbesc despre relaţia creştinilor cu Dumnezeu. Mi se pare logic ca şi cel dintre ele să se înscrie în coerenţa exortaţiei pauline privind raportarea destinatarilor la Dumnezeu. (2) În al doilea rând, cred că termenii au o legătură bine gândită între ei: cârtirea este revolta verbalizată împotriva lui Dumnezeu, pe când îndoiala este revolta mentală. În acest caz, Apostolul îşi sfătuieşte destinatarii să nu fie rebeli şi nemulţumiţi de felul în care lucrează Dumnezeu nici în vorbă, nici în gând.

“Câtă vorbărie pentru două cuvinte, ar spune - cred - cel puţin unul dintre cititori. De aceea cei «mânaţi de Duhul» n-ar trebui să-şi ia teologia de pe internet”.

Prin seria de articole pe care o încep acum, voi încerca să-i dovedesc (sau poate doar să-i trezesc un interes latent) cititorului înrolat în slujirea eclesială importanţa unuia dintre domeniile care i-a pasionat pe extrem de puţini slujitori: citirea textului nou-testamentar în limba originală, pentru o înţelegere cât mai corectă a textului, care va duce la o predicare cât mai fidelă textului biblic.

Nu cu mult timp în urmă, participam la o întrunire pastorală cu pretenţii, în timpul căreia, de bună seamă, au vorbit personalităţi cu şi mai mari pretenţii. Unul dintre ei a fost desemnat să ne propună un subiect de rugăciune şi să ne dovedească cu Scriptura şi însemnătatea acelui subiect.

S-a vorbit despre Simeon, iar ca bază textuală s-a citit despre el că “a venit în Templu mânat de Duhul” (s.n.). Şi de aici plecând, vorbitorul se lansează într-o pledoarie pentru mânarea slujitorului de către Duhul. Argumentaţia se construieşte de fapt cu ajutorul unei ilustraţii menite să ne descrie cum funcţionează mânatul. Predicatorul îşi aminteşte cum, copilărind în mediul rural, bunicul îi punea hăţurile în mână, pentru a mâna caii. “Tot aşa doreşte să ne mâne şi pe noi Duhul. Să deţină controlul; să ne ducă încotro vrea El” şi tot aşa preţ de vreo 20 de minute. Am fost, deci, îndemnaţi să ne lăsăm mânaţi de Duhul aşa cum un căruţaş îşi mână caii.

Am aruncat repede o privire pe textul grecesc al acestui verset, ca să văd care este verbul grecesc pe care Cornilescu l-a tradus cu “a mâna”. Însă textul spune doar că Simeon ēlthen en tō pneumati eis to hieron - s-a dus prin Duhul în Templu (traducere proprie). Nu apare nici un verb… nici “a mâna”, nici altul. E clar că Simeon s-a dus în Templu călăuzit de Duhul. Dar de aici şi până la a face o teologie a mânării şi mai ales prin comparaţie cu strunirea hăţurilor este cale lungă. Aşadar, toată teologia acelui discurs patetic era lipsită de suport textual, darămite exegetic. Cred că dacă vorbitorul ar fi estimat corect importanţa exegezei serioase, pledoaria sa pentru importanţa călăuzirii Duhului în viaţa slujitorului ar fi avut cu totul alt conţinut. “Dar noi n-avem timp să stăm între comentarii pentru orice îndemn la rugăciune”, vor gândi, poate, unii dintre eroii de pe câmpul Evanghelei. Corect! Dar măcar citirea şi traducerea din limba originală a unei jumătăţi de verset pe baza căreia urmează să-mi construiesc tot discursul cred că nu este chiar o corvoadă intelectuală.

Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti aparţine Cultului Creştin Penticostal din România şi este o instituţie confesională de învăţământ superior acreditată.

Toate informaţiile privitoare la concursul de admitere vor putea fi obţinute de la Secretariatul I.T.P., B-dul Uverturii 210-220, sector 6, Bucureşti, prin tel: 021.434.16.23, e-mail: secretariat@itpbucuresti.ro, sau accesând pagina web a institutului: www.itpbucuresti.ro.

“Nu-i de mirare, îmi vor zice cruciaţii adevărului; doar zice fericitul Iov: «Dulce era răul în gura lui, îl ascundea sub limbã, îl mesteca întruna şi nu-l lăsa, îl ţinea în cerul gurii»” (Iov 20.12-13). Nu mă-doiesc de faptul că aţi cunoaşte asemenea profeţi ai adevărului neştirbit. Pe câte unul dintre ei mi-l amintesc luând cuvântul pe la adunări frăţeşti, înconjurat de câţiva aplaudaci care îl asmuţau: “Ţine adevărul sus, frate!” Cu nişte ochelari de vedere metafizică am fi privit atunci sângele fraţilor în Hristos ţâşnind pe pereţii bisericii, ori de câte ori ghioaga “adevărului” cădea năprasnic peste bietele suflete cu greutatea-i dată de măciulia ţintuită cu versete ameninţătoare. Pentru unii nefericiţi era ultimul ceas din viaţa lor duhovnicească, după ce cu multe lacrimi şi rugi de mijlocire fuseseră convinşi de iubirea adevărată a Mântuitorului. Dar exponentul adevărului zdrobitor nu tot din iubire o fi acţionat? În ce-l priveşte, cred că a rămas cu acelaşi gust dulce pe cerul negru al gurii sufletului său.

Atunci, dacă dulceaţa din suflet este atât de înşelătoare, cum mai facem diferenţa dintre ce este adevărat şi ce este mincinos? Ce adevăr mai este acela care nimiceşte? De ce ar fi păcătoasă o minciună care binecuvântează? Pentru a avea răspuns la asemenea întrebări, invocăm adesea principiile biblice.  Însă, după cum bine observa domnul Pleşu (Despre frumuseţea uitată a vieţii), spre deosebire de principiile ştiinţei, care sunt “stabile, inconturnabile, liniare” şi care funcţionează “normativ”, principiile moralităţii solicită “efortul laborios al nuanţelor, al studiului de caz, al analizei contextuale”. Principiile, oricât de bune ar fi, chiar şi cele biblice, nu “înlocuiesc judecata printr-o axiomă neînduplecată”. Drept dovadă, personaje biblice precum moaşele evreice din Egipt şi Rahav sunt răsplătite pentru eroismul cu care au minţit.

Atunci, ce ne mai rămâne pentru a discerne? Îmi dau seama că terenul pe care păşesc cu aceste gânduri este unul extrem de lunecos, de aceea doresc a-i aşterne cititorului în pagină una dintre multele apoftegme ale Părinţilor pustiei, care mie, nevrednicului, mi-a adus spor de lumină în această chestiune.

Odată, avva Ioan a plecat de la Sketis împreună cu alţi fraţi, dar călăuza lor a greşit drumul, întrucât era noapte. Fraţii îi zic avvei Ioan: “Ce facem, avva? Dacă fratele a rătăcit drumul vom umbla de colo colo până vom pieri”. Bătrânul le zice: “Dacă-i spunem se va supăra şi se va ruşina. O să mă prefac bolnav şi o să-i spun că nu mai pot merge şi că rămân aici până dimineaţă”. Şi aşa a făcut. Fraţii ceilalţi i-au zis: “Nici noi nu mergem mai departe, rămânem cu tine”. Şi au stat acolo până dimineaţa, fără să-l smintească pe frate (Avva Ioan cel Pitic, 17).

O scurtă propoziţie (şi nici aceea principală, sintactic vorbind) din textul apoftegmei ne poate fi de mare ajutor. Bănuiţi care ar fi aceasta?

Însă una dintre marile “revelaţii” revărsate în acele zile din strălucirea taborică a spiritualităţii occidentale către noi, nefericiţii orbiţi de lumina cunoaşterii odată ieşiţi din peştera mitului lui Platon, a fost experienţa bucuriei duhovniceşti. Predicatorii de peste mări (oceane) şi ţări ne mustrau părinteşte că nu avem bucurie în prezenţa Domnului. Dar ce trăda oare lipsa acestei sfinte virtuţi în bisericile noastre? Sobrietatea, feţele “posomorâte”, lipsa de reacţie la anecdotele anoste ale “dascălilor” noştri duhovniceşti. Era timpul să ni se desluşească şi taina bucuriei, spre a o lucra ca pe toate celelalte virtuţi începătoare. Şi am aflat atunci, ceea ce în mod tragic cultivăm şi azi în bisericile noastre; că trăirea profundă a bucuriei erupe la suprafaţa personalităţilor noastre prin rânjetul tâmp care trebuie să ne desfigureze câtă vreme suntem în biserică. Nu lua nimeni în calcul că răsăriteanul pios, fie el şi evanghelic, îşi putea trăi bucuria într-un chip propriu firii sale mai contemplative – prin meditaţie, lacrimi şi uimire sfântă. De aşa ceva nu putea fi vorba. “Apostolul” anglo-saxon ţinea morţiş să trăim bucuria după “evanghelia” lui, arătându-ne dantura-i cu aspect de cartuşieră lustruită ca înainte de inspecţie.

Despre Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan se spune în FA 4.40-41 că după ce au fost bătuţi cu nuiele, ei “s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui”. Oi fi eu mai prozaic sau lipsit de imaginaţie, dar nu pot nici în ruptul capului să mi-i imaginez pe Sfinţii Apostoli schimbând între ei zâmbete cretine în timp ce umerii le sângerau sub lovituri de nuiele. Trebuie că bucuria duhovnicească mai poate fi trăită şi în alte chipuri.

Avva Ioan Colov zicea “că poarta cerului este smerenia şi părinţii nostri, prin multe ocări bucurându-se au intrat în cetatea lui Dumnezeu”. “Prin multe ocări bucurându-se”? Bănuiesc că nu zâmbeau sfinţii precum Joel Osteen când se bucurau în ocări…

Poate de aceea mă şi lasă atât de indiferent, ba chiar mă revoltă, încercările unor predicatori, de acuma dintre cei autohtoni, care după nişte afirmaţii banale ne întărâtă să strigăm “Amin” cu zelul unor şefi de galerie. Prea curând s-a uitat bucuria apostolică cea împletită cu teama de autorităţile comuniste atunci când ieşeam unul câte unul de la cercurile de rugăciune, pentru a nu le da de bănuit vecinilor răuvoitori. Prea curând ne-am lepădat de bucuria profund interiorizată, specifică spiritualităţii răsăritene, zic eu, în a cărei ţarină încă vieţuim nerecunoscători, acea bucurie trăită în solemnitatea actului închinării liturgice, în uimirea ce ne lasă fără cuvinte, darămite fără zâmbete, înaintea tainei dumnezeieşti!

Mi-am dat silinţele, prin marea parte a cugetărilor de pe acest blog, să-i descriu cititorului nemăsuratul folos pe care evanghelicalismul contemporan l-ar avea de pe urma unei apropieri de teologia şi spiritualitatea patristică. Unii cititori şi-au închipuit chiar că patrologia este specialitatea mea academică. Nu este. Am căutat, însă, printre altele, să dovedesc cu citate cât mai grăitoare cât de relevantă şi proaspătă se dovedeşte a fi gândirea acestor mari şi neasemuiţi teologi trăitori pentru vieţuirea în Hristos, în complexitatea ei: dobândirea virtuţilor hristice, relaţii, conducere, predicare, raportarea la autorităţi, asceză etc. Aici urmează a-i oferi cititorului o viziune patristică (a Sf. Grigorie, mai exact) asupra unui alt domeniu crucial, aş zice eu, pentru bunul mers al evanghelicalismului românesc - educaţiea profană.

În tâlcuirea sa contemplativă a vieţii lui Moise, Sf. Grigorie de Nyssa n-o ocoleşte pe fiica faraonului, chiar dacă ea este menţionată doar în trecere (şi nici măcar cu numele) în textul biblic:

Iar dacă fiica faraonului, cea stearpă şi fără copii, pe care eu o înţeleg ca fiind filosofia de afară, va lua ca pe un copil al ei pe tânăr, ca să fie numită mama lui, acesta să nu respingă mincinoasa înfiere, până când va îngădui Cuvântul [..] Deci să trăiască cineva împreună cu împărăteasa Egiptului atâta cât să nu pară că e lipsit de foloasele ei. Dar apoi să se întoarcă la maica sa după fire, de la al cărei lapte nu a fost oprit să fie hrănit de către împărăteasă, cum spune istoria. Iar acest lucru ne învaţă că în timpul în care zăbovim în ştiinţele din afară, făcându-ne cultura trebuincioasă, să nu ne despărţim de laptele Bisericii, care ne hrăneşte pe noi.

Iată cum vede Sfântul Părinte intrarea lui Moise în familia lui Ietro:

Şi chiar dacă trebuie să ne înrudim iarăşi cu cel de alt neam, adică chiar dacă trebuinţa ne sileşte să vieţuim împreună cu filosofia de afară, să o facem îndepărtând pe păstorii cei răi de la întrebuinţarea nedreaptă a puţurilor. Aceasta înseamnă să-i respingem pe învăţătorii cei răi care întrebuinţează învăţătura în scopuri rele…

Iar Sefora este…

…soţia lui din alt neam; căci există şi ceva din cultura de afară care nu trebuie respins de la însoţirea cu noi spre naşterea virtuţii. Căci şi filosofia morală sau naturală ar putea să-i fie vieţii mai înalte soţie şi prietenă şi părtaşă de viaţă…

Faptul că evreii ieşind în grabă din Egipt le-au cerut asupritorilor lor vase şi haine nu a fost o înşelătorie.

Cuvântul porunceşte celor ce aleg viaţa în libertate prin virtute să-şi dobândească şi bogăţia culturii cu care se împodobesc cei străini de credinţă. Cu alte cuvinte călăuza în virtute porunceşte să se ia morala şi filosofia naturală, geometria şi astronomia, logica şi toate câte se studiază de către cei din afara Bisericii [...] spre a le întrebuinţa când vor trebui să împodobească templul tainelor dumnezeieşti cu bogăţia adunată de raţiune.

Sistematizând foarte telegrafic învăţătura acestor citate cu privire la educaţia laică, am putea spune că:

• Educaţia nu este incompatibilă cu vieţuirea după Hristos şi nici nu dăunează atâta timp cât ne hrănim sufletele în Biserica lui Dumnezeu.
• Creştinul trebuie chiar să interacţioneze şi la nevoie să polemizeze cu intelectualii necredincioşi, care folosesc ştiinţa în maniere pernicioase.
• Cultura este de folos “spre naşterea virtuţii”.
• Educaţia este un instrument de o valoare inestimabilă pentru zidirea Templului lui Hristos – Biserica.

Cât folos ar avea de urma unor asemenea învăţături cei care ne frecventează amvoanele şi apoi bisericile, prin ei. Unul dintre aceştia s-a lăsat înduplecat de un prieten să citească cîteva file de literatură patristică. A intrat voiniceşte în biroul unuia dintre colegii mei, ordonând răstit ca un jandarm: “Băi, cutare! Ia dă-mi şi mie nişte patristică!”

Nu prea îmbietor, dar e un început… La lansarea volumului Crimele revoluţiei, domnul Cartianu a avut parte de o solicitare mai sinistră din partea unei cumpărătoare: “Două crime, vă rog!”