După o teologie a hăţurilor, vine şi teologia căruţei.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.
Aşa cum sună în traducerea Cornilescu, interpretarea nu pare a pune nici o problemă: s-ar zice că Apostolul Pavel foloseşte o imagine vizuală pentru a ne spune că Dumnezeu este Cel care ne scoate victorioşi din orice situaţie. Este adevărat că Apostolul foloseşte o imagine cu care contemporanii săi erau familiarizaţi, însă în această imagine noi nu suntem în car, ci pe lângă el.
Să începem, însă, prin a constata că în textul grecesc al acestui verset nu apare cuvântul „car”, dar textul nu este complet străin de imaginea carului. Verbul pe care Cornilescu l-a tradus prin purtarea în carul de biruinţă este θριαμβεύω, care înseamnă „a conduce în procesiune triumfală”. Τῷ δὲ θεῷ χάρις τῷ πάντοτε θριαμβεύοντι ἡμᾶς ἐν τῷ Χριστῷ – Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care întotdeauna ne conduce în procesiune triumfală. Imaginea pe care o sugerează textul este aceea a unui general roman, care se întoarce victorios de la luptă şi intră cu mare pompă în oraş. Dar în carul de luptă se află numai el. În urma lui veneau prizonierii de război, trofeul care dovedea măreţia acelei victorii. Înaintea lui mergeau de obicei preoţii care ardeau tămâie în cinstea zeilor prin a căror bunăvoinţă se credea că a fost obţinută victoria.
Ce înţelegeau destinatarii Sfântului Apostol Pavel de aici? Generalul victorios, care stă în carul său şi este ovaţionat de mulţime, este cu siguranţă Dumnezeu. Nimeni altcineva nu stă alături de El, pentru că toată onoarea este a Lui. În urma carului venim noi, prizonierii de război. Iată încă un context în care Apostolul se zugrăveşte pe sine ca prizonier al lui Dumnezeu (Hristos). Mireasma de care aminteşte Apostolul este mirosul de tămâie răspândit de candelele preoţilor păgâni. Este impresionantă umilinţa scriitorului biblic, care, după ce se prezintă ca prozonier al lui Dumnezeu, se vede nevrednic chiar şi pentru acest statut: şi cine este vrednic de acestea? (καὶ πρὸς ταῦτα τίς ἱκανός – v. 16).
În bătălia pentru mântuire nu noi suntem victorioşii, ci Dumnezeu, iar noi suntem hăruiţi cu statutul de captivi ai Săi. Aceasta este, paradoxal, mântuirea noastră. În carul de biruinţă stă numai Dumnezeu, iar noi nu suntem cocoţaţi alături de El, cum sugerează traducerea Cornilescu, ci onoarea pe care nu o merităm este aceea de a fi… pe lângă carul Său.
Am aruncat o privire în omiliile lui Ioan Hrisostomul. Eu nu merge pe această variantă (Pavel e prizonierul târât pe lângă car). Părintele apusean ia din text ideea de triumf. Anume că Dumnezeu ne face să triumfăm. Dacă suntem în car ori pe lângă car e “bisides the point”. Toată terminologia din omilia lui urmăreşte acest fir. Zice la un moment dat “ἐσμεν λαμπροὶ” (=suntem strălucitori), numim acest lucru (persecuţia) un “θρίαμβον” (=triumf). Participiul θριαμβεύοντι este înţeles prin τῷ πᾶσι ποιοῦντι περιφανεῖς, [Dumnezeu] ne face renumiţi (περιφανεῖς) pentru toţi (cei din jur). Redau mai jos citatul relevant. Nu am timp să-l retradus, dar o analiză pe textul lui ar fi de mare ajutor.
.
καὶ γὰρ ἐνταῦθά ἐσμεν λαμπροὶ ἐκ τούτων καὶ περιφανεῖς. Τοσοῦτον τοίνυν ἀπέχομεν τοῦ θρηνεῖν, ὅτι καὶ θρίαμβον τὸ πρᾶγμα καλοῦμεν, καὶ ἐγκαλ-
λωπιζόμεθα τοῖς γινομένοις. Διὸ καὶ ἔλεγε, Τῷ δὲ Θεῷ χάρις τῷ πάντοτε ἡμᾶς θριαμβεύοντι· τουτ-έστι, τῷ πᾶσι ποιοῦντι περιφανεῖς. Ὃ γὰρ δοκεῖ
εἶναι ἀτιμίας, τὸ πάντοθεν ἐλαύνεσθαι, τοῦτο τιμῆς ἡμῖν εἶναι φαίνεται μεγίστης. Διὸ οὐκ εἶπε, Τῷ καταδήλους ποιοῦντι, ἀλλὰ, Τῷ θριαμβεύοντι· δεικνὺς,
ὅτι οἱ διωγμοὶ οὗτοι τρόπαια συνεχῆ κατὰ τοῦ διαβόλου πανταχοῦ τῆς γῆς ἀνιστῶσιν. Εἶτα μετὰ τοῦ θριαμβεύοντος θεὶς καὶ τὴν ὑπόθεσιν, ἀνίστησι κἀν-
τεῦθεν τὸν ἀκροατήν. Οὐ γὰρ μόνον ὑπὸ τοῦ Θεοῦ θριαμβευόμεθα, ἀλλὰ καὶ ἐν Χριστῷ· τουτέστι, διὰ τὸν Χριστὸν καὶ τὸ κήρυγμα. Ἐπειδὰν γὰρ θριαμβεῦσαι
δέῃ, ἀνάγκη πᾶσα καὶ ἡμᾶς τοὺς φέροντας τὸ τρόπαιον καταδήλους εἶναι, ἐπειδὴ αὐτὸν βαστάζομεν. Διὰ τοῦτο περίβλεπτοί ἐσμεν, καὶ περιφανεῖς.
.
În concluzie, este minunat dacă păstorul are un NT grec la îndemână, dar este şi mai minunat dacă are şi Patrologia greacă alături de NT grec.
Asa cum spune si fratele Vaisamar, nu prea contează daca suntem in car sau pe langa. Pavel se cam plange in capitolul 2, pentru ca la sfarsitul lui sa spune ca desi nu totul se intampla cum e planuit (nu-l intalnise pe Tit in Troa si merge in Macedonia), totul se intampla dupa planul lui Dumnezeu, ca mireasma invataturii Sale sa se imprasie peste tot, prin el.
Hrisostom spune “Ceea ce el (Pavel) spune, aceasta înseamnă: «Pretutindenea necaz, pretutindeni strâmtorare. Am venit în Asia şi am fost îngreuiat peste măsură. Am venit în Troada, şi nu am găsit acolo pe fratele Tit. Nu am venit la voi, dar şi aceasta nu puţină supărare mi-a căşunat, ci încă foarte mare, şi fiindcă mulţi au păcă¬tuit printre voi, şi fiindcă de aceea nici voi nu m-aţi văzut». „Căci cruţându-vă pre voi, zice, nu am venit în Corinth”. Deci ca să nu pară că se văicăreşte în¬truna zicând acestea, adaogă că «nu numai că nu ne scârbim în aceste necazuri şi strâmtorări, ci încă ne şi bucurăm; şi ceea ce este mai mult, că nu numai din pricina răsplătirilor viitoare, ci chiar şi din pricina celor de acum, căci şi aici, prin aceste necazuri, suntem străluciţi şi lăudaţi. Aşadar atât de departe suntem de a ne plânge, încât faptul acesta îl numim chiar biruinţă şi ne mândrim cu toate cele ce pătimim». Pentru care şi zicea: „Mulţămită lui Dumnezeu, celui ce ne face pre noi pururea biruitori întru Hristos”, adică «celui ce prin toate ne face cunoscuţi şi lăudaţi. Căci ceea ce se crede a fi necinste, adică a fi alungat de pretutindenea, aceasta nouă ni se pare a fi de cea mai mare cinste». Pentru aceea nu a zis «celui ce ne-a făcut arătaţi în totul», ci „celui ce ne face pre noi pururea biruitori”, arătând că prigonirile acestea ridică pretutindeni pe pământ semne de biruinţă fară sfârşit împotriva diavolului.
Apoi împreună cu biruitorul punând şi pricina, prin aceasta ridică iarăşi pe ascultător. Nu numai că de către Dumnezeu ne facem pururea biruitori, ci şi „întru Hristos”, adică pentru Hristos şi pentru propovăduirea evangheliei. Fiindcă trebuie a birui, este neapărat trebuitor ca noi, cei cari purtăm stindardul biruinţei, să fim în totul arătaţi, fiindcă îl purtăm tocmai pentru că vom fi văzuţi de toti şi cinstiţi de toti.”
Pentru Hrisostom nu conteaza daca stralucirea este a lui Hristos sau a celui care ii este ucenic, pentru ca tot ce are Hristos ii impartaseste si celui care il urmeaza. Nu intamplator in Listra Pavel si Barnaba au fost considerati zei. Ei purtau si raspandeau slava lui Hristos.
of.. hermenutica asta.. ne cam omoara…
Observ ca nu traducerea textului este problema ci interpretarea lui; de fapt aceasta a fost problema tuturor timpurilor;
- in ce ma priveste, prefer ideea de mars triumfal dar crestinul fiind din rolul de preot inainte mergator care raspandeste mirosul de tamaie; cred ca acesta este contextul imediat, acela da a raspandi “mireasma cunostintei lui”.
Totuşi, verbul thriambeuō înseamnă “a conduce o procesiune triumfală”. Deci, Dumnezeu este Cel care conduce. Imi vine greu să cred că Sf. Pavel s-a văzut pe sine înaintea carului lui Dumnezeu.
Inaintea generalului “mergeau de obicei preoţii care ardeau tămâie în cinstea zeilor prin a căror bunăvoinţă se credea că a fost obţinută victoria”. Generalul este Dumnezeu, zeul in cinstea caruia noi ardem tamaie si care ne-a dat biruinta in lupta este tot Dumnezeu.
Asa ca mai degraba apostolul Pavel se vedea in rolul de preot, care nu conducea procesiunea (procesiunea era condusa de general), dar raspandea mireasma “lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mantuirii si printre cei ce sunt pe calea pierzarii” In acest verset apostolul este foarte clar “…noi suntem, inaintea lui Dumnezeu…” inaintea Generalului care ne conduce in procesiunea triumfala.
Isus a spus “Nu va mai numesc robi, pentru ca robul nu stie ce face stapanul sau; ci v-am numit prieteni,…” Greu de crezut ca apostolul se vedea in pozitia de rob, de captiv, de prada de razboi. Ganditi-va numai ce se intampla dupa aceea cu acesti oameni. Unii dintre ei erau aruncati in arenele cu lei pentru deliciul publicului, altii erau folositi la muncile cele mai grele. Asa ca nu pot sa cred ca apostolul Pavel se vedea in urma carului generalului, cu lanturi la maini si picioare, biciuit si batjocorit. Mai degraba se vedea in imaginea preotului care raspandea mireasma in cinstea lui Dumnezeu, “…si a facut din noi o imparatie si PREOTI pentru Dumnezeu…”.
Interpretare aceasta face dovada unei imaginaţii bogate, dar are mari probleme exegetice.
În primul rând, expresia “înaintea lui Dumnezeu” nu exprimă locul sau poziţia. Ea este traducerea unui dativ: ὅτι Χριστοῦ εὐωδία ἐσμὲν τῷ θεῷ. Acest tō Theō este adesea tradus, corect aş zice eu, cu “pentru Dumnezeu”. Noi suntem, pentru Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos…
A doua eroare exegetică este aceea de a vedea textul unui scriitor prin lentilele altui scriitor. Dacă avem aici un text paulin, el trebuie interpretat într-un cadru propriu acestui autor (adică în lumina unor surse care l-au influenţat sau prin comparaţie cu alte texte pauline). Nu putem desluşi gândirea sa folosindu-ne de concepte şi afirmaţii ioaneice, care cu siguranţă îi erau necunoscute Sf. Pavel.
Ciprian, imi place exegeza pe care o faci si sunt de acord cu tine, dar nu uita ca toata Scriptura a fost insuflata de acelasi autor si anume Duhul Sfant. Biblia este un tot unitar, autorii nu au cum sa se contrazica. Si inca ceva, daca tot ai vorbit de imaginatie, tu ai descris tabloul cu generalul si prizonierii. Eu nu pot sa cred ca Pavel se vedea pe el in postura de prizonier, prada de razboi. Iata cum ne vede pe noi Pavel si implicit pe el “Asa ca nu mai esti rob, ci fiu…” (Gal. 4:7) (asta ca sa ne folosim de concepte si afirmatii pauline:):))
Ciprian, daca tu vrei sa te vezi rob, “tarat” dupa carul lui Dumnezeu este problema ta:), dar nu cred ca a vrut Pavel sa spuna asta. Poate ai citit prea multe carti de teologie ortodoxa.:)
Stiu ca tu esti un om destept si ai simtul umorului, de aceea sunt sigur ca vei posta mesajul si nu o sa te superi… prea tare.:)
Ai dreptate… atunci când spui că sunt deştept şi că am simţul umorului. Drept dovadă, nu voi încerca să te contrazic…
Bravo! Vezi ca se poate. In sfarsit gandim la fel.:)
Daca ai fi postat si mesajul anterior ar fi fost mai OK, ramaneam pe aceeasi parere cu tine in ceea ce te priveste.:) Acum sunt silit sa-mi schimb parerea despre tine, dar nu in totalitate. Destept continui sa cred ca esti dar la simtul umorului inca mai ai de lucrat.
Ciprian, tu de ce poti sa fi ironic in confruntari (“Interpretare aceasta face dovada unei imaginaţii bogate…”), iar ironia altora fata de unele interpretari ale tale te deranjeaza?
E drept că unoeri sunt ironic, dar ceea ce-mi aduce tu ca exemplu nu găsesc a fi o ironie răutăcioasă; sau cel puţin nu asta am vrut eu să fie. Apoi, părerea poţi să ţi-o schimbi, dar eu nu mi-am “vizitat” blogul de vreo doua zile si nu am gasit decât acum răspunsurile tale.
Cred că o doză de asprime este inevitabilă într-o polemică. La un moment dat ai bănuit că opiniile mele sunt tributare prea multei teologii ortodoxe pe care am citit-o. Personal, nu văd legătura dintre exegeza versetului paulin şi teologia ortodoxă la care faci referire. Cred că am făcut o exegeză istorico-gramaticală, caracteristică mai cu seamă cercetării biblice protestante. Bănuiesc că ai vrut, totuşi, să fii ironic, iar eu nu ţi-am reproşat nimic.
Cu precadere in teologia ortodoxa este dezvoltata ideea “robului netrebnic” care nu indrazneste sa se numeasca fiu. Asta ar insemna mandrie spirituala sau chiar tupeu dupa unii preoti ortodocsi.
Multumesc pentru revenire!
Ciprian,
Am auzit pe cineva sugerand ca Pavel apeleaza la imaginea cuceritorului din acea vreme, care intra in noua cetate cucerita asezat intr-un car de triumf, iar in jurul lui pe langa car erau cei care anuntau noul stapan al cetatii.
Daca obiceiul este cel real, mi se pare ca Pavel vrea sa spuna ca Isus este noul stapan, care a cucerit lumea si ca noi suntem datori sa fim in jurul sau anuntand asta lumii intregi. Anuntul nostru aduce viata celor care il cred si moarte celor care nu-l cred; la fel cum anuntul celor de langa carul cuceritorului insemna viata pentru cei ce i se supuneau si moarte celor care nu.
Cert este ca pozitia noastra este pe langa car si nu in car. Oridecateori cineva incearca sa se urce in car strica treburile, pt ca Dumnezeu nu-si imparte slava cu nimeni. Mai rau ca uneori noi construim care si-i urcam pe cate unul tare simpatizat de multime si daca omul nu-i atent si smerit isi frange gatul. (Un pic. Si cel mai adesea definitiv.
)
Eu cred ca este o imagine pe care o intalnim la Roma in timpul procesiunilor in care imparatul isi onoreaza eroii purtandu.i in car alaturi de el, el fiind conducatorul carului, bineinteles. Este o onoare pe care i.o ofera celui care i.a fost credincios.