Bucurie duhovnicească de import

După Revoluţia (lovitura de stat) din decembrie ’89, imediat ce graniţele ţării noastre s-au deschis, bisericile evanghelice au fost invadate de hoarde de misionari occidentali, care mai de care mai osârduitori în a ne iniţia în taina cunoaşterii lui Hristos. Dar, specific rigorii occidentale, nimic nu era întreprins fără strategie. Valahul de rând, de curând ieşit din peştera preistorică a comunismului, nu putea trăi “abundenţa” vieţii spirituale fără a începe în mod ordonat cu alfabetul trării în Hristos: eram învăţaţi sa batem din palme la comandă, de parcă nu eram noi sătui de aplaudat, dar de data asta era “for Jesus”; să repetăm versete ca papagalii, poate, poate ne va fi intrat şi nouă ceva Biblie în capetele ticsite cu materialism dialectic; câte o predică a vreunui guru de la soare-apune începea cu o întrebare provocatoare: “Astăzi vă voi vorbi despre David. Aţi auzit vreodată de David?” Adunarea “neluminată” nu-i răspundea, neobişnuită fiind cu asemenea interacţiune liturgică. “That’s great, venea şi reacţia speakerului, atunci astăzi vă voi face cunoştinţă cu David”. Urma apoi supliciul de a asculta povestirea vieţii fericitului David la un nivel care i-ar fi plictisit de moarte şi pe ţâncii de la şcoala duminicală.

Însă una dintre marile “revelaţii” revărsate în acele zile din strălucirea taborică a spiritualităţii occidentale către noi, nefericiţii orbiţi de lumina cunoaşterii odată ieşiţi din peştera mitului lui Platon, a fost experienţa bucuriei duhovniceşti. Predicatorii de peste mări (oceane) şi ţări ne mustrau părinteşte că nu avem bucurie în prezenţa Domnului. Dar ce trăda oare lipsa acestei sfinte virtuţi în bisericile noastre? Sobrietatea, feţele “posomorâte”, lipsa de reacţie la anecdotele anoste ale “dascălilor” noştri duhovniceşti. Era timpul să ni se desluşească şi taina bucuriei, spre a o lucra ca pe toate celelalte virtuţi începătoare. Şi am aflat atunci, ceea ce în mod tragic cultivăm şi azi în bisericile noastre; că trăirea profundă a bucuriei erupe la suprafaţa personalităţilor noastre prin rânjetul tâmp care trebuie să ne desfigureze câtă vreme suntem în biserică. Nu lua nimeni în calcul că răsăriteanul pios, fie el şi evanghelic, îşi putea trăi bucuria într-un chip propriu firii sale mai contemplative – prin meditaţie, lacrimi şi uimire sfântă. De aşa ceva nu putea fi vorba. “Apostolul” anglo-saxon ţinea morţiş să trăim bucuria după “evanghelia” lui, arătându-ne dantura-i cu aspect de cartuşieră lustruită ca înainte de inspecţie.

Despre Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan se spune în FA 4.40-41 că după ce au fost bătuţi cu nuiele, ei “s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui”. Oi fi eu mai prozaic sau lipsit de imaginaţie, dar nu pot nici în ruptul capului să mi-i imaginez pe Sfinţii Apostoli schimbând între ei zâmbete cretine în timp ce umerii le sângerau sub lovituri de nuiele. Trebuie că bucuria duhovnicească mai poate fi trăită şi în alte chipuri.

Avva Ioan Colov zicea “că poarta cerului este smerenia şi părinţii nostri, prin multe ocări bucurându-se au intrat în cetatea lui Dumnezeu”. “Prin multe ocări bucurându-se”? Bănuiesc că nu zâmbeau sfinţii precum Joel Osteen când se bucurau în ocări…

Poate de aceea mă şi lasă atât de indiferent, ba chiar mă revoltă, încercările unor predicatori, de acuma dintre cei autohtoni, care după nişte afirmaţii banale ne întărâtă să strigăm “Amin” cu zelul unor şefi de galerie. Prea curând s-a uitat bucuria apostolică cea împletită cu teama de autorităţile comuniste atunci când ieşeam unul câte unul de la cercurile de rugăciune, pentru a nu le da de bănuit vecinilor răuvoitori. Prea curând ne-am lepădat de bucuria profund interiorizată, specifică spiritualităţii răsăritene, zic eu, în a cărei ţarină încă vieţuim nerecunoscători, acea bucurie trăită în solemnitatea actului închinării liturgice, în uimirea ce ne lasă fără cuvinte, darămite fără zâmbete, înaintea tainei dumnezeieşti!