Good bye, Synesis!

Am decis ca timpul acordat până acum blogului personal să-l aloc de acum blogului Bisericii penticostale “Vestea Bună”, în care am harul să slujesc. Blogul Synesis va fi şters peste câteva zile. Mulţumesc tuturor celor care şi-au luat răgazul de a vizita acest blog, unii dintre dvs. exprimându-vă opiniile prin comentarii.

See you on http://bisericapopanan.wordpress.com/

“Vrednic este lucrătorul de plata sa” (1)

Având în vedere că subiectul remunerării slujitorilor bisericeşti pare a fi mai controversat decât m-am aşteptat, consider că ar merita supuse atenţiei cititorului, în primă fază, câteva versete noutestamentare privitoare la acest subiect: 1Tim 5.17-18; 1Cor 9.7-11; 2Cor 11.8; Gal 6.6; Fil 4.16; Tit 3.13-14; FA 18.5.

“Şi iarăşi va să vină cu slavă…” (2)

O altă constatare pe care o face N.T. Wright este aceea că speranţa eshatologică a multor creştini este denaturată de ideea unei învieri sufleteşti, necorporale. După ce arată că în spatele acestei erori se găseşte un dualism platonic ce a influenţat gândirea creştină occidentală, autorul demonstrează biblic faptul că învierea credincioşilor va fi una trupească.

Citind versete precum cele din 1Pet 1, de unde aflăm că “mântuirea sufletelor” (s.n.) noastre este “păstrată în ceruri” (s.n.), ne creăm impresia că mântuire înseamnă ca sufletul nostru să ajungă în cer după moarte. În opinia lui Wright, aceasta este doar o fază a mântuirii şi nu mântuirea deplină. Aceasta pentru că, într-adevăr, sufletele credincioşilor creştini merg după moarte în prezenţa lui Hristos, însă acolo aşteaptă evenimentul care face obiectul speranţei creştine biblice, anume învierea trupească a tuturor credincioşilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Versete precum In 14.2 – “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri [...] Eu mă duc să vă pregătesc un loc” – sau Fil 1.23 - “aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos” – se referă tocmai la această şedere a sufletului credincios împreună cu Hristos, în aşteptarea Învierii.

Spre deosebire de această fază, la Înviere, când se va arăta plenar mântuirea păstrată în ceruri pentru noi, moştenitorii Împărăţiei lui Dumnezeu vor dobândi o existenţă trupească, nesupusă putrezirii. Un text grăitor în această privinţă este Rom 8.9-11:

“Şi dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Hristos dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hritos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (v. 11).

Aşadar, observă Wright, Dumnezeu nu va învia nişte suflete, ci nişte trupuri care altădată erau muritoare. Atunci când Sfântul Apostol Ioan afirmă că “vom fi ca El”, deoarece “îl vom vedea aşa cum este” (1In 3.2), se referă la faptul că învierea Mântuitorului în trup glorificat este modelul învierii noastre.

Atunci când Sfântul Apostol Petru scria despre “mântuirea sufletelor voastre” (s.n.), el nu înţelegea acest termen în sensul platonic în care îl înţelegem noi azi – ca parte imaterială a fiinţei umane, în opoziţie cu cea materială -, ci în sensul lui iudaic, de centru al personalităţii umane. Sufletul reprezenta fiinţa umană ca întreg, “the real you”.

Referindu-se la trupul credinciosului de după Înviere, Wright recurge la afirmaţia paulină din 2Cor 5.4:

Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă.

Încercând să răspundă la întrebările legate de trupul pe care-l vom îmbrăca peste acesta, exegeţii se folosesc de 1Cor 15.44:

Este semănat trup firesc şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc (psychikos), este şi un trup duhovnicesc (pneumatikos).

Unii, însă, fac greşeala de a pune semnul egalităţii între duhovnicesc şi imaterial, ajungând astfel la concluzia că trupul învierii va fi de fapt imaterial, ceea ce nu reflectă deloc ideea paulină din acest verset. Scriitorul sacru nu pune aici în antiteză materialul şi imaterialul, ci trupul muritor şi cel nemuritor. Mai mult, termenii psychikos şi pneumatikos nu redau materia din care sunt alcătuite trupurile, ci puterea sau energia care le animă. Astfel, trupul prezent este animat de psyche, viaţa noastră prezentă care se sfârşeşte cu moarte, iar trupul cu care vom învia va fi însufleţit de pneuma lui Dumnezeu, care îl va face nemuritor.

În concluzie, trupurile ce ne vor fi dăruite la Înviere vor fi nemuritoare nu doar în sensul temporal al cuvântului, adică ne vor permite să trăim veşnic, ci mai ales în sensul ontologic al termenului, adică nu vor mai fi pătrunse de stricăciune, puterea păcatului, durere şi degradare.

Cu ce ne încălţăm, până la urmă?

Imaginea panopliei spirituale din Ef 6.14-17 este una bine cunoscută cititorilor Scripturii şi mai cu seamă predicatorilor creştini. Obişnuim să zăbovim asupra fiecărei piese, fie pentru a ne autoevalua echipamentul duhovnicesc, fie pentru a le explica, atunci când predicăm acest text. O citire atentă a textului grecesc, însă, ne poate oferi câteva surprize exegetice. Trecând peste termenul “armătură”, inadecvat pentru traducerea grecescului panopli,a, şi peste ambiguitatea sensului lui ovsfu/j (tradus cu “mijloc”), ajungem în v. 15, tradus de Cornilescu astfel: “având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii” (kai. u`podhsa,menoi tou.j po,daj evn e`toimasi,a| tou/ euvaggeli,ou th/j eivrh,nhj). Problema acestei traduceri este că în textul grecesc nu avem menţionată “râvna”, deoarece termenul etoimasia (tradus prin “râvnă”), înseamnă de fapt “pregătire”, “starea de a fi gata” (engl. readiness, preparation).

Câteva traduceri engleze şi franceze ne pot fi de ajutor pentru conturarea înţelesului. Traducerea NIV redă textul astfel: “and with your feet fitted with the readiness that comes from the gospel of peace” (s.n.). În ESV îl găsim tradus astfel: “and, as shoes for your feet put on the readiness given by the gospel of peace” (s.n.). De ce ales, totuşi, Cornilescu un termen care nu redă sensul original al textului? Traducerea franceză a lui Louis Segond, după câte se pare preferată de Cornilescu, redă textul după cum urmează: “mettez pour chaussure à vos pieds le zèle que donne l’Évangile de paix” (s.n.). Aha!!! Traducerea BFC (La Bible en français courant) lasă termenul ”le zèle” neschimbat.

Să zicem că am identificat cauza traducerii noastre incorecte. Întrebarea este: cum am putea să traducem cât mai exact acest termen în limba română? NTR-ul ne lasă tot cu “râvna”, iar traducerea NT făcută de Pr. Dr. Emil Pascal (Éditions du dialogue, Société d’éditions internationales, Paris, 1992), pe care o consider cea mai fidelă traducere românească de până acum, spune “cu picioarele încălţate cu cuvântul Evangheliei păcii” (s.n.), ocolind total semnificaţia lui etoimasia. Traducerea NT făcută de preoţii catolici Alois Bulai şi Anton Budău (Sapienţia, Iaşi, 2002) se apropie lexical de ideea de pregătire, traducând versetul astfel: “având încălţăminte în picioare, fiind gata pentru Evanghelia păcii” (s.n.). Asemănătoare este traducerea ortodoxă sinodală (Bucureşti, 1988, retipărirea ediţiei din ‘82): “şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii” (s.n.).  Aceste traduceri nu fac, însă, nicio legătură între încălţăminte şi pregătire; şi apoi pregătirea este pentru Evanghelie sau dată de Evanghelie, aşa cum transmit traducerile engleze?

În privinţa legăturii dintre încălţăminte şi pregătire răspunsul este mai uşor de dat, deoarece în textul grecesc legătura aceasta este clar făcută prin prepoziţia evn (u`podhsa,menoi tou.j po,daj evn e`toimasi,a|), înţelegând că picioarele trebuie să ne fie în pregătire, metaforic vorbind. Rămâne totuşi să stabilim dacă pregătirea este pentru Evanghelie sau dată de aceasta. În funcţie de soluţia pe care o adoptăm, am putea traduce expresia fie prin “pregătirea pentru proclamarea Evangheliei păcii”, fie prin “pregătirea dată de Evanghelia păcii”. Comentatorii au dezbătut mult semnificaţia expresiei evn e`toimasi,a| tou/ euvaggeli,ou th/j eivrh,nhj (cu pregătirea Evangheliei păcii), cei mai mulţi dintre ei considerând totuşi că genitivul tou/ euvaggeli,ou (Evangheliei) este unul ce exprimă originea, şi atunci pregătirea este dată de Evanghelie, în vederea luptei spirituale purtate de creştin împotriva lumii spirituale malefice.

Aşadar, ideea de râvnă nu se găseşte în textul grec, ci avem mai degrabă înştiinţarea că doar trăirea Evangheliei păcii ne oferă pregătirea pentru lupta spirituală zilnică. Cred, în aceste condiţii, că traducerea cea mai potrivită ar fi “şi fiind încălţaţi cu pregătirea de luptă, pe care o dă Evanghelia păcii”.

Helpful for expository preaching

Comentariul lui Warren Wiersbe pe Noul Testament (Metanoia, 2009) este o apariţie notabilă mai cu seamă pentru cei care predică expozitiv sau care doresc să se deprindă cu acest gen de predicare. Comentariul nu se vrea a fi unul exegetic, la care să recurgem atunci când dorim să interpretăm un verset, ţinând cont de toate hăţişurile morfologice şi semantice pe care le conţine. Comentarii homiletice au mai apărut în limba română, de aceea voi evidenţia două trăsături prin care noua apariţie se distinge de celelalte.

În primul rând, comentariul lui Wiersbe este structurat în mod adecvat pentru predicarea expozitivă. Ce înseamnă asta, mai exact? Structura fiecărei scrieri noutestamentare, aşa cum o realizează Wiersbe, se bazează pe tema ei centrală, adică pe argumentul principal al scriitorului sacru. Să luăm spre exemplu Evanghelia după Matei, ale cărei secţiuni se referă la Hristos ca Împărat: 1. Arătarea Împăratului; 2. Rebeliunea împotriva Împăratului; 3. Izolarea Împăratului; IV. Respingerea Împăratului; V. Învierea Împăratului. Este bine ştiut faptul că Evanghelistul Matei a urmărit în mod deosebit să-L prezinte evreilor pe Mântuitorul ca pe Regele davidic aşteptat de evrei, în care se împlinesc Legea şi Profeţii. Aşadar, deşi nu este exegetic prin maniera de abordare a textului biblic, comentariul lui Wiersbe este fidel din punct de vedere exegetic.

În al doilea rând, lucrarea despre care discutăm este de mare ajutor prin aceea că îi oferă cititorului imaginea de ansamblu asupra textului. Există comentarii, chiar devoţionale, nepretenţioase ştiinţific, dar care comentează atât de stufos fiecare verset biblic, încât cititorul pierde din vedere adevărul central (principiul teologic) al textului (pericopei). Spre deosebire de acest gen de comentarii, cel al lui Wiersbe îl ajută pe cititor să de un răspuns clar la întrebarea Despre ce este vorba în acest text? Pentru o predicare expozitivă limpede, accesibilă şi relevantă nu se poate omite această etapă. Autorul sintetizează foarte bine învăţătura fiecărui text, iar structura fiecărui capitol reliefează apriat logica argumentaţiei scriitorului sacru. De pildă, comentariul la capitolul 12 din Evanghelia după Luca începe cu afirmaţia: “Isus Şi-a sfătuit ucenicii să-şi pună în ordine priorităţile în viaţă” (p. 177). După care, secţiunile comentariului la acest capitol enunţă aceste priorităţi: 1. Frica de Dumnezeu (12:1-12); 2. Încrederea în Dumnezeu (12:13-34); 3. Slujirea lui Dumnezeu (12:35-59). Pentru predicarea expozitivă coerentă a unei scrieri biblice, acest fel de abordare este de mare ajutor.

În concluzie, cei care se pretind sau doresc să devină expository preachers (sugeraţi-mi, vă rog, o traducere corectă) au la îndemână o unealtă unică, deocamdată, în limba română.

Discuţia nesfârşită despre muzica de închinare (2)

Chiar dacă nu împărtăşesc multe dintre opiniile lui Dan Lucarini despre laudă şi închinare, găsesc în paginile cărţii sale (De ce am părăsit mişcarea muzicii contemporane?) şi câteva constatări cu care sunt întru totul sau parţial de acord.

1. Muzica modernă poate transforma închinarea în distracţie. Există situaţii care pot degenera. În ţara noastră sunt mai rare, dar se mai întâmplă ca în cadrul unor conferinţe de tineret care se desfăşoară în alte spaţii decât cele ale bisericilor locale să mai avem parte şi de fluierături sau ţipete isterice atunci când formaţia favorită intră pe scenă sau interpretează piesa preferată. În astfel de situaţii nu se mai poate vorbi despre slavă adusă lui Dumnezeu sau despre smerirea poporului prin închinare.

2. Muzica modernă nu garantează unitatea Bisericii în închinare. Există o greşeală pe care o fac promotorii muzicii moderne faţă de cei care nu se pot închina pe muzica lor: culpabilizarea. Tradiţionaliştii sunt numiţi adesea legalişti, farisei, anti-progresişti sau chiar împietriţi la inimă, pentru că nu manifestă o anumită exuberanţă la închinare. O persoană mai în vârstă mi-a mărturisit, chiar cu un sentiment de vinovăţie în glas, că nu se poate închina din toată inima pe muzică modernă, iar dacă este aceasta o problemă spirituală ar dori să fie ajutată. Da, unii se opun faţă de tot ce este nou din legalism fariseic, dar nu toţi. Există şi oameni sinceri, care-L iubesc pe Dumnezeu, dar care nu sunt obişnuiţi cu muzica noastră, a celor tineri. Să nu uităm că pentru a ne deschide sufleteşte la închinare trebuie să ne simţim şi confortabil, în apele noastre, să fim familiarizaţi cu ce se întâmplă acolo. Persoanele care nu sunt obişnuite cu muzica modernă la închinare s-ar putea să se simtă inconfortabil, dar asta nu înseamnă că sunt legaliste. Mai există apoi şi situaţia nefericită, creată de stângăcia grupurilor de laudă, în care comunitatea nu cunoaşte aproape deloc cântecele interpretate. Alteori ele sunt mult prea dificil de cântat pentru închinătorii de rând. Alteori prea zgomotoase ca să mai fie şi înălţătoare. Mărturisesc că, deşi sunt un adept al folosirii muzicii moderne la închinare, când m-am găsit în asemenea situaţii nu m-am putut închina; cel mult am încercat să cânt.

3. Introducerea muzicii moderne la închinare poate crea dezbinare. Există pastori de tineret şi lideri de închinare care fie doresc o schimbare doar de dragul schimbării, fie simt nevoia de a revigora închinarea, dar nu au tactul şi răbdarea de care este nevoie în asemenea situaţii. Să nu uităm schimbarea neaşteptată confruntă fiinţa umană cu o criză, mai uşoară sau mai acută, în funcţie de capacitatea de adaptare a fiecăruia. Cu atât mai mult în cazul unei schimbări majore în închinarea unei biserici cu tradiţie îndelungată. Oamenii sunt nostalgici; se tem de necunoscut; li se pare adesea că în spaţiul eclesial trecerea către modernitate este semnul decadenţei spirituale. Schimbările, fie ele şi cele mai legitime, trebuie operate în timp, cu răbdare şi arătându-le mereu oamenilor că ne pasă de ei, nu doar de “show-ul” nostru. Desigur că vor fi şi din aceia care nu vor pricepe niciodată. Nu sunt de acord cu Lucarini când spune că schimbarea nu se justifică dacă nu e agreată de toată biserica locală. Un consens deplin nu va exista niciodată, dar oamenii nu trebuie bruscaţi şi trebuie asiguraţi că totul se petrece spre binele lor şi al generaţiilor viitoare.

Discuţia nesfârşită despre muzica de închinare (1)

Am început azi să lecturez cartea lui Dan Lucarini, intitulată De ce am părăsit mişcarea muzicii creştine contemporane. Confesiunile unui fost lider de închinare. Recunosc că, atunci când am zărit-o pe raftul librăriei, titlul m-a atras pentru că în biserica în care slujesc ne închinăm cântând muzică creştină contemporană. Am reuşit să producem o înnoire a atmosferei de închinare cu multă muncă spirituală şi suferind chiar mici persecuţii pe traseul lucrării noastre. M-am repezit să cumpăr şi apoi să citesc această carte, să văd dacă e posibil “să mă fi ostenit degeaba”. După cum sugerează şi formularea titlului, autorul se pronunţă contra a tot ce înseamnă muzică contemporană în închinare, pledând pentru intonarea imnurilor tradiţionale. Deşi n-am apucat să termin de citit cartea, îmi permit să discut foarte succint câteva dintre gândurile şi argumentele autorului ei.

1. Înainte de a se întoarce la Dumnezeu, autorul a trăit o viaţă imorală, promovată de muzica rock, pe care o interpreta. Mi se pare normal ca o persoană pentru care rock-ul devenise un mod de viaţă, atunci când se converteşte dar nu renunţă la muzica rock, să aibă probleme spirituale. E ca şi cum un fost alcoolic şi-ar mai permite după convertire să mai guste băuturi alcoolice în cantităţi foarte mici. E de la sine înţeles că se joacă cu focul expunându-se la pericolul de cădea din nou în patimă.

2. Autorul foloseşte interschimbabil expresiile rock and roll şi laudă şi închinare. Pentru el sunt unul şi acelaşi lucru. Nu mi se pare normal, chiar dacă unele dintre piesele de închinare sunt compuse pe ritmuri rock. Cred, totuşi, că cele mai multe sunt slow rock, şi nu transmit spiritul agresiv al hard-rock-ului, despre care şi eu cred că nu este adecvat pentru închinare.

3. Autorul mărturiseşte că muzica creştină contemporană îi provoacă înălţarea eu-lui şi atracţia spre femeile din grupul de închinare (p. 38). În opinia mea, înălţarea eu-lui şi atracţia faţă de persoanele de sex opus sunt probleme spirituale care nu au a face neapărat cu stilul de muzică pe care îl practicăm la închinare. Cunosc acordeonişti “respectabili” în cultul penticostal care sunt extrem de aroganţi, iar alţii au şi sărit pârleazul în privinţa moralităţii sexuale. Stilul de muzică tradiţional s-ar părea că nu i-a ţinut departe de aceste capcane. Fiecare este vulnerabil în faţa anumitor factori ispititori, pentru care nu deţine mecanismele spirituale de reacţie adecvate. Uneori cunoaştem aceşti factori, altă dată nu. Evagrie Ponticul spune că “multe patimi sunt ascunse în sufletul nostru, dar scapă atenţiei. Numai când apare ispita, atunci se trezesc” (Capete, VI, 52). Lucarini mărturiseşte că muzica contemporană din biserică îi stârnea anumite amintiri din trecutul său păcătos. Asta nu înseamnă că tuturor ni se va întâmpla la fel. Experienţa unui om nu trebuie transformată în principiu.

Va urma

Despre teologhisire şi tehnologhisire (2)

Un alt fenomen care face ca teologhisirea să degenereze în tehnologhisire – ca o consecinţă a celui discutat mai jos – este preocuparea teologilor pentru subiecte care nu-i preocupă pe oameni. Dacă nu ne pasă de oameni nici nu vom scrie pentru ei, iar asta se vede cu prisosinţă în teologia noastră de şcoală. Atenţia multor teologi – mai cu seamă a celor (neo)protestanţi – se îndreaptă asupra subiectelor puţin explorate, pentru că pe acele domenii avem şanse mai mari de a veni cu abordări noi pe “piaţa” teologică. Ne place să scriem studii hiperspecializate, pe subiecte fără relevanţă duhovnicească şi eclesială, într-un limbaj pe care chiar proprii noştri studenţi se căznesc să-l descifreze. Păi altfel ce fel de universitari mai suntem?

Am întâlnit un tânăr doctorand care trudea de vreo 4 ani la o teză despre fraza condiţională în greaca NT. Mi-a spus el însuşi că teza lui nu prea ajută pe nimeni în afară de el (ca să obţină titlul de dr.). Dar ce părere aveţi despre o carte cu titlul Doctrina despre biserică în sursa Q? Dat fiind caracterul ipotetic al acestei surse, cartea ar putea fi intitulată simplu, “Doctrina despre Biserică acolo unde s-ar putea să nu fie”.

Îi aud pe unii teologi spunând că doresc a dezbate subiectul cutare. Unul foarte arid duhovniceşte. “De ce?”, mai întreb eu, câteodată, derutat. “Pentru că s-a scris prea puţin pe subiectul acesta”, mi se răspunde savant. Nu pentru că ajută la nevoirea întru virtute a vreunui suflet, nici pentru că ar ajuta la îmbisericirea societăţii, ci pur şi simplu pentru că am o şansă în plus de a deveni o autoritate pe subiectul respectiv; în orice studiu serios ce dezbate acea problemă ar trebui să mă găsesc citat.

Altă dată purtând o discuţie tot pe marginea menirii teologului şi a scriiturii sale mi-am întrebat interlocutorul care-mi vorbea despre planul său de cercetare: “Dar au oamenii într-adevăr nevoie de un asemenea studiu?” Răspunsul a fost dezarmant şi alarmant de sincer şi actual pentru teologia noastră de şcoală: “Da’ ce treabă am eu cu nevoile oamenilor? Cu alea să meargă la pastor/preot. Eu sunt om de ştiinţă”. Dureros de adevărat.

Uităm însă că menirea teologului nu este aceea de a scrie, nici de a emite teorii, nici de a participa la cât mai multe sesiuni de comunicări, chiar dacă acestea contribuie la formarea sa academică. Menirea teologului este, folosind cuvintele lui A. Louth, desluşirea Tainei. El trebuie să le fie oamenilor călăuză, îndrumător pe anevoiosul drum al desăvârşirii, căpetenie în lupta contra patimilor şi spre dobândirea virtuţilor, pentru a-i ajuta cu orice preţ să ajungă la limanul mântuirii. Dar numai de asta n-avem noi timp acum, ocupaţi cu doctorate, grant-uri de cercetare, simpozioane şi pe lângă toate acestea, în fiecare zi ne apasă grija pentru toate … – era să spun “Bisericile”, ca Sfântul Pavel -, dar nu, … pentru toate gradele universitare ce ne stau înainte.

Inapoi la isihie

De cateva zile sunt in creierul munţilor, fără acces la net şi telefon. Daca tot am coborât pentru un ceas in Cluj-Napoca, mă folosesc de acest prilej ca să le mulţumesc tuturor celor care au scris comentarii pe acest blog şi doresc a vă comunica faptul că pentru încă 2 săptămâni mă voi retrage din nou în mijlocul naturii, departe de civilizaţie. Aşadar, întârzierea cu care voi răspunde la comentariile dvs. nu va fi din neglijenţă sau lipsă de preţuire. Îi mulţumesc domnului Adrian Tamasan pentru comentariul consistent pe care l-a făcut pe marginea ultimei mele postări şi promit să revin cu clarificări legate de afirmaţia analizată.

Le doresc tuturor cititorilor acestui blog vacanţă plăcută alături de Domnul!

Despre teologhisire şi tehnologhisire (1)

Răsfoind numărul din iunie al revistei Atitudini mi-au zăbovit privirile asupra unei constatări făcute de Sf. Vasile cel Mare cu privire la climatul teologic al epocii sale, potrivit căreia “oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc”. Constatarea este, cu siguranţă, valabilă şi pentru comunitatea teologică din zilele noastre, de aceea caut să disting acele situaţii în care ne oprim din teologhisire şi trecem la tehnologhisire.

Una dintre ele ar putea fi aceea în care teologul este mai preocupat de teologie decât de oameni. La fel ca în unele dintre marile centre universitare ale Europei apusene, incepe şi la noi să se contureze profilul teologului de fotoliu, care nu poate să gândească teologia decât în “condiţii optime”. Expresia dintre ghilimele s-ar materializa în liniştea biroului plin cu cărţi, în care să se audă doar ţăcănitul discret al tastelor laptop-ului pe care îi alunecă degetele. La sfârşitul timpului de cercetare, veniturile “modeste” ii permit să urce într-un autoturism de producţie germană pentru a ieşi undeva cu familia, de preferinţă la mall, ca acolo găseşte fiecare câte ceva “interesant” de făcut. Dacă-i vorbeşti despre sudoarea apostolică ce ar trebui să ne mai curgă pe frunte atunci când liturghisim cu trupurile noastre aduse ca jertfe vii, îţi va răspunde că pe el Domnul l-a binecuvântat astfel încât nu mai este pus in asemenea situaţii. Dacă-i ceri să se implice în ameliorarea unei tragedii ce s-a abătut asupra unui sărman, se va furişa în dosul unor slogane precum: “Domnul pe mine m-a chemat la muncă intelectuală”, “eu sunt făcut să gândesc” sau ar începe un discurs de manual despre delegarea autorităţii (a se citi “trudei”). Cu cât este mai departe de frământările oamenilor, cu atât gândeşte mai “profund” teologia. ”Lucida” lui judecată îl dezvinovăţeşte confirmându-i mereu postulatul: “nu te poţi ocupa şi de teologie şi de oameni”. Această concepţie dihotomică despre slujirea teologului mă face să mă întreb mereu: Atunci, pentru cine mai gândim şi scriem teologic? “Pentru comunitatea teologică în care se pregătesc viitorii pastori”, mi s-a răspuns o dată. “Şi dacă viitorii pastori văd că eu, mentorul lor, sunt preocupat doar de ronţăitul cărţilor, pe ei ce-o să-i preocupe?”, am mai întrebat eu nedumerit. “Păi asta-i treaba lor”. În concluzie, nu ne pasă nici măcar de puţinii oameni pentru care scriem teologie…

Va urma