Helpful for expository preaching

Comentariul lui Warren Wiersbe pe Noul Testament (Metanoia, 2009) este o apariţie notabilă mai cu seamă pentru cei care predică expozitiv sau care doresc să se deprindă cu acest gen de predicare. Comentariul nu se vrea a fi unul exegetic, la care să recurgem atunci când dorim să interpretăm un verset, ţinând cont de toate hăţişurile morfologice şi semantice pe care le conţine. Comentarii homiletice au mai apărut în limba română, de aceea voi evidenţia două trăsături prin care noua apariţie se distinge de celelalte.

În primul rând, comentariul lui Wiersbe este structurat în mod adecvat pentru predicarea expozitivă. Ce înseamnă asta, mai exact? Structura fiecărei scrieri noutestamentare, aşa cum o realizează Wiersbe, se bazează pe tema ei centrală, adică pe argumentul principal al scriitorului sacru. Să luăm spre exemplu Evanghelia după Matei, ale cărei secţiuni se referă la Hristos ca Împărat: 1. Arătarea Împăratului; 2. Rebeliunea împotriva Împăratului; 3. Izolarea Împăratului; IV. Respingerea Împăratului; V. Învierea Împăratului. Este bine ştiut faptul că Evanghelistul Matei a urmărit în mod deosebit să-L prezinte evreilor pe Mântuitorul ca pe Regele davidic aşteptat de evrei, în care se împlinesc Legea şi Profeţii. Aşadar, deşi nu este exegetic prin maniera de abordare a textului biblic, comentariul lui Wiersbe este fidel din punct de vedere exegetic.

În al doilea rând, lucrarea despre care discutăm este de mare ajutor prin aceea că îi oferă cititorului imaginea de ansamblu asupra textului. Există comentarii, chiar devoţionale, nepretenţioase ştiinţific, dar care comentează atât de stufos fiecare verset biblic, încât cititorul pierde din vedere adevărul central (principiul teologic) al textului (pericopei). Spre deosebire de acest gen de comentarii, cel al lui Wiersbe îl ajută pe cititor să de un răspuns clar la întrebarea Despre ce este vorba în acest text? Pentru o predicare expozitivă limpede, accesibilă şi relevantă nu se poate omite această etapă. Autorul sintetizează foarte bine învăţătura fiecărui text, iar structura fiecărui capitol reliefează apriat logica argumentaţiei scriitorului sacru. De pildă, comentariul la capitolul 12 din Evanghelia după Luca începe cu afirmaţia: “Isus Şi-a sfătuit ucenicii să-şi pună în ordine priorităţile în viaţă” (p. 177). După care, secţiunile comentariului la acest capitol enunţă aceste priorităţi: 1. Frica de Dumnezeu (12:1-12); 2. Încrederea în Dumnezeu (12:13-34); 3. Slujirea lui Dumnezeu (12:35-59). Pentru predicarea expozitivă coerentă a unei scrieri biblice, acest fel de abordare este de mare ajutor.

În concluzie, cei care se pretind sau doresc să devină expository preachers (sugeraţi-mi, vă rog, o traducere corectă) au la îndemână o unealtă unică, deocamdată, în limba română.

Discuţia nesfârşită despre muzica de închinare (2)

Chiar dacă nu împărtăşesc multe dintre opiniile lui Dan Lucarini despre laudă şi închinare, găsesc în paginile cărţii sale (De ce am părăsit mişcarea muzicii contemporane?) şi câteva constatări cu care sunt întru totul sau parţial de acord.

1. Muzica modernă poate transforma închinarea în distracţie. Există situaţii care pot degenera. În ţara noastră sunt mai rare, dar se mai întâmplă ca în cadrul unor conferinţe de tineret care se desfăşoară în alte spaţii decât cele ale bisericilor locale să mai avem parte şi de fluierături sau ţipete isterice atunci când formaţia favorită intră pe scenă sau interpretează piesa preferată. În astfel de situaţii nu se mai poate vorbi despre slavă adusă lui Dumnezeu sau despre smerirea poporului prin închinare.

2. Muzica modernă nu garantează unitatea Bisericii în închinare. Există o greşeală pe care o fac promotorii muzicii moderne faţă de cei care nu se pot închina pe muzica lor: culpabilizarea. Tradiţionaliştii sunt numiţi adesea legalişti, farisei, anti-progresişti sau chiar împietriţi la inimă, pentru că nu manifestă o anumită exuberanţă la închinare. O persoană mai în vârstă mi-a mărturisit, chiar cu un sentiment de vinovăţie în glas, că nu se poate închina din toată inima pe muzică modernă, iar dacă este aceasta o problemă spirituală ar dori să fie ajutată. Da, unii se opun faţă de tot ce este nou din legalism fariseic, dar nu toţi. Există şi oameni sinceri, care-L iubesc pe Dumnezeu, dar care nu sunt obişnuiţi cu muzica noastră, a celor tineri. Să nu uităm că pentru a ne deschide sufleteşte la închinare trebuie să ne simţim şi confortabil, în apele noastre, să fim familiarizaţi cu ce se întâmplă acolo. Persoanele care nu sunt obişnuite cu muzica modernă la închinare s-ar putea să se simtă inconfortabil, dar asta nu înseamnă că sunt legaliste. Mai există apoi şi situaţia nefericită, creată de stângăcia grupurilor de laudă, în care comunitatea nu cunoaşte aproape deloc cântecele interpretate. Alteori ele sunt mult prea dificil de cântat pentru închinătorii de rând. Alteori prea zgomotoase ca să mai fie şi înălţătoare. Mărturisesc că, deşi sunt un adept al folosirii muzicii moderne la închinare, când m-am găsit în asemenea situaţii nu m-am putut închina; cel mult am încercat să cânt.

3. Introducerea muzicii moderne la închinare poate crea dezbinare. Există pastori de tineret şi lideri de închinare care fie doresc o schimbare doar de dragul schimbării, fie simt nevoia de a revigora închinarea, dar nu au tactul şi răbdarea de care este nevoie în asemenea situaţii. Să nu uităm schimbarea neaşteptată confruntă fiinţa umană cu o criză, mai uşoară sau mai acută, în funcţie de capacitatea de adaptare a fiecăruia. Cu atât mai mult în cazul unei schimbări majore în închinarea unei biserici cu tradiţie îndelungată. Oamenii sunt nostalgici; se tem de necunoscut; li se pare adesea că în spaţiul eclesial trecerea către modernitate este semnul decadenţei spirituale. Schimbările, fie ele şi cele mai legitime, trebuie operate în timp, cu răbdare şi arătându-le mereu oamenilor că ne pasă de ei, nu doar de “show-ul” nostru. Desigur că vor fi şi din aceia care nu vor pricepe niciodată. Nu sunt de acord cu Lucarini când spune că schimbarea nu se justifică dacă nu e agreată de toată biserica locală. Un consens deplin nu va exista niciodată, dar oamenii nu trebuie bruscaţi şi trebuie asiguraţi că totul se petrece spre binele lor şi al generaţiilor viitoare.

Discuţia nesfârşită despre muzica de închinare (1)

Am început azi să lecturez cartea lui Dan Lucarini, intitulată De ce am părăsit mişcarea muzicii creştine contemporane. Confesiunile unui fost lider de închinare. Recunosc că, atunci când am zărit-o pe raftul librăriei, titlul m-a atras pentru că în biserica în care slujesc ne închinăm cântând muzică creştină contemporană. Am reuşit să producem o înnoire a atmosferei de închinare cu multă muncă spirituală şi suferind chiar mici persecuţii pe traseul lucrării noastre. M-am repezit să cumpăr şi apoi să citesc această carte, să văd dacă e posibil “să mă fi ostenit degeaba”. După cum sugerează şi formularea titlului, autorul se pronunţă contra a tot ce înseamnă muzică contemporană în închinare, pledând pentru intonarea imnurilor tradiţionale. Deşi n-am apucat să termin de citit cartea, îmi permit să discut foarte succint câteva dintre gândurile şi argumentele autorului ei.

1. Înainte de a se întoarce la Dumnezeu, autorul a trăit o viaţă imorală, promovată de muzica rock, pe care o interpreta. Mi se pare normal ca o persoană pentru care rock-ul devenise un mod de viaţă, atunci când se converteşte dar nu renunţă la muzica rock, să aibă probleme spirituale. E ca şi cum un fost alcoolic şi-ar mai permite după convertire să mai guste băuturi alcoolice în cantităţi foarte mici. E de la sine înţeles că se joacă cu focul expunându-se la pericolul de cădea din nou în patimă.

2. Autorul foloseşte interschimbabil expresiile rock and roll şi laudă şi închinare. Pentru el sunt unul şi acelaşi lucru. Nu mi se pare normal, chiar dacă unele dintre piesele de închinare sunt compuse pe ritmuri rock. Cred, totuşi, că cele mai multe sunt slow rock, şi nu transmit spiritul agresiv al hard-rock-ului, despre care şi eu cred că nu este adecvat pentru închinare.

3. Autorul mărturiseşte că muzica creştină contemporană îi provoacă înălţarea eu-lui şi atracţia spre femeile din grupul de închinare (p. 38). În opinia mea, înălţarea eu-lui şi atracţia faţă de persoanele de sex opus sunt probleme spirituale care nu au a face neapărat cu stilul de muzică pe care îl practicăm la închinare. Cunosc acordeonişti “respectabili” în cultul penticostal care sunt extrem de aroganţi, iar alţii au şi sărit pârleazul în privinţa moralităţii sexuale. Stilul de muzică tradiţional s-ar părea că nu i-a ţinut departe de aceste capcane. Fiecare este vulnerabil în faţa anumitor factori ispititori, pentru care nu deţine mecanismele spirituale de reacţie adecvate. Uneori cunoaştem aceşti factori, altă dată nu. Evagrie Ponticul spune că “multe patimi sunt ascunse în sufletul nostru, dar scapă atenţiei. Numai când apare ispita, atunci se trezesc” (Capete, VI, 52). Lucarini mărturiseşte că muzica contemporană din biserică îi stârnea anumite amintiri din trecutul său păcătos. Asta nu înseamnă că tuturor ni se va întâmpla la fel. Experienţa unui om nu trebuie transformată în principiu.

Va urma

Despre teologhisire şi tehnologhisire (2)

Un alt fenomen care face ca teologhisirea să degenereze în tehnologhisire – ca o consecinţă a celui discutat mai jos – este preocuparea teologilor pentru subiecte care nu-i preocupă pe oameni. Dacă nu ne pasă de oameni nici nu vom scrie pentru ei, iar asta se vede cu prisosinţă în teologia noastră de şcoală. Atenţia multor teologi – mai cu seamă a celor (neo)protestanţi – se îndreaptă asupra subiectelor puţin explorate, pentru că pe acele domenii avem şanse mai mari de a veni cu abordări noi pe “piaţa” teologică. Ne place să scriem studii hiperspecializate, pe subiecte fără relevanţă duhovnicească şi eclesială, într-un limbaj pe care chiar proprii noştri studenţi se căznesc să-l descifreze. Păi altfel ce fel de universitari mai suntem?

Am întâlnit un tânăr doctorand care trudea de vreo 4 ani la o teză despre fraza condiţională în greaca NT. Mi-a spus el însuşi că teza lui nu prea ajută pe nimeni în afară de el (ca să obţină titlul de dr.). Dar ce părere aveţi despre o carte cu titlul Doctrina despre biserică în sursa Q? Dat fiind caracterul ipotetic al acestei surse, cartea ar putea fi intitulată simplu, “Doctrina despre Biserică acolo unde s-ar putea să nu fie”.

Îi aud pe unii teologi spunând că doresc a dezbate subiectul cutare. Unul foarte arid duhovniceşte. “De ce?”, mai întreb eu, câteodată, derutat. “Pentru că s-a scris prea puţin pe subiectul acesta”, mi se răspunde savant. Nu pentru că ajută la nevoirea întru virtute a vreunui suflet, nici pentru că ar ajuta la îmbisericirea societăţii, ci pur şi simplu pentru că am o şansă în plus de a deveni o autoritate pe subiectul respectiv; în orice studiu serios ce dezbate acea problemă ar trebui să mă găsesc citat.

Altă dată purtând o discuţie tot pe marginea menirii teologului şi a scriiturii sale mi-am întrebat interlocutorul care-mi vorbea despre planul său de cercetare: “Dar au oamenii într-adevăr nevoie de un asemenea studiu?” Răspunsul a fost dezarmant şi alarmant de sincer şi actual pentru teologia noastră de şcoală: “Da’ ce treabă am eu cu nevoile oamenilor? Cu alea să meargă la pastor/preot. Eu sunt om de ştiinţă”. Dureros de adevărat.

Uităm însă că menirea teologului nu este aceea de a scrie, nici de a emite teorii, nici de a participa la cât mai multe sesiuni de comunicări, chiar dacă acestea contribuie la formarea sa academică. Menirea teologului este, folosind cuvintele lui A. Louth, desluşirea Tainei. El trebuie să le fie oamenilor călăuză, îndrumător pe anevoiosul drum al desăvârşirii, căpetenie în lupta contra patimilor şi spre dobândirea virtuţilor, pentru a-i ajuta cu orice preţ să ajungă la limanul mântuirii. Dar numai de asta n-avem noi timp acum, ocupaţi cu doctorate, grant-uri de cercetare, simpozioane şi pe lângă toate acestea, în fiecare zi ne apasă grija pentru toate … – era să spun “Bisericile”, ca Sfântul Pavel -, dar nu, … pentru toate gradele universitare ce ne stau înainte.

Inapoi la isihie

De cateva zile sunt in creierul munţilor, fără acces la net şi telefon. Daca tot am coborât pentru un ceas in Cluj-Napoca, mă folosesc de acest prilej ca să le mulţumesc tuturor celor care au scris comentarii pe acest blog şi doresc a vă comunica faptul că pentru încă 2 săptămâni mă voi retrage din nou în mijlocul naturii, departe de civilizaţie. Aşadar, întârzierea cu care voi răspunde la comentariile dvs. nu va fi din neglijenţă sau lipsă de preţuire. Îi mulţumesc domnului Adrian Tamasan pentru comentariul consistent pe care l-a făcut pe marginea ultimei mele postări şi promit să revin cu clarificări legate de afirmaţia analizată.

Le doresc tuturor cititorilor acestui blog vacanţă plăcută alături de Domnul!

Despre teologhisire şi tehnologhisire (1)

Răsfoind numărul din iunie al revistei Atitudini mi-au zăbovit privirile asupra unei constatări făcute de Sf. Vasile cel Mare cu privire la climatul teologic al epocii sale, potrivit căreia “oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc”. Constatarea este, cu siguranţă, valabilă şi pentru comunitatea teologică din zilele noastre, de aceea caut să disting acele situaţii în care ne oprim din teologhisire şi trecem la tehnologhisire.

Una dintre ele ar putea fi aceea în care teologul este mai preocupat de teologie decât de oameni. La fel ca în unele dintre marile centre universitare ale Europei apusene, incepe şi la noi să se contureze profilul teologului de fotoliu, care nu poate să gândească teologia decât în “condiţii optime”. Expresia dintre ghilimele s-ar materializa în liniştea biroului plin cu cărţi, în care să se audă doar ţăcănitul discret al tastelor laptop-ului pe care îi alunecă degetele. La sfârşitul timpului de cercetare, veniturile “modeste” ii permit să urce într-un autoturism de producţie germană pentru a ieşi undeva cu familia, de preferinţă la mall, ca acolo găseşte fiecare câte ceva “interesant” de făcut. Dacă-i vorbeşti despre sudoarea apostolică ce ar trebui să ne mai curgă pe frunte atunci când liturghisim cu trupurile noastre aduse ca jertfe vii, îţi va răspunde că pe el Domnul l-a binecuvântat astfel încât nu mai este pus in asemenea situaţii. Dacă-i ceri să se implice în ameliorarea unei tragedii ce s-a abătut asupra unui sărman, se va furişa în dosul unor slogane precum: “Domnul pe mine m-a chemat la muncă intelectuală”, “eu sunt făcut să gândesc” sau ar începe un discurs de manual despre delegarea autorităţii (a se citi “trudei”). Cu cât este mai departe de frământările oamenilor, cu atât gândeşte mai “profund” teologia. ”Lucida” lui judecată îl dezvinovăţeşte confirmându-i mereu postulatul: “nu te poţi ocupa şi de teologie şi de oameni”. Această concepţie dihotomică despre slujirea teologului mă face să mă întreb mereu: Atunci, pentru cine mai gândim şi scriem teologic? “Pentru comunitatea teologică în care se pregătesc viitorii pastori”, mi s-a răspuns o dată. “Şi dacă viitorii pastori văd că eu, mentorul lor, sunt preocupat doar de ronţăitul cărţilor, pe ei ce-o să-i preocupe?”, am mai întrebat eu nedumerit. “Păi asta-i treaba lor”. În concluzie, nu ne pasă nici măcar de puţinii oameni pentru care scriem teologie…

Va urma

File de Pateric (2). Aşteptările sfinţilor

Aveam obiceiul ca în rugăciunile mele să-L rog pe Dumnezeu să-mi dea răbdare în aşteptarea lucrărilor Sale. Dar ce înseamnă să aştepţi lucrările lui Dumnezeu? Trebuie să recunosc că în general pentru mine asta însemna să aştept cu răbdare până ce Dumnezeu aduce vremuri mai bune: mai puţine grijuri, venituri puţin mai mari, următoarea treaptă a scării profesionale etc. Zilele trecute, însă, am luat cunoştinţă de învăţătura Avvei Antonie despre aşteptările omului duhovnicesc:

Avva Antonie i-a zis Avvei Pimen: “Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte încercările până la ultima suflare” (Avva Antonie 4).

Sigur că prima dată m-a frapat obiectul aşteptărilor unui sfânt: încercările. Nimeni nu obişnuieşte să-şi aştepte următoarea încercare, ci dimpotrivă în încercare aşteptăm următoarea soluţie miraculoasă pe care am putea-o mărturisi altora. Este chiar un obicei, cel puţin în lumea penticostală română, acela de a avea cât mai multe miracole trecute în palmares. Şi totuşi sfinţii aşteaptă încercarea şi nu miracolul, pentru că ei ştiu prea bine că ceea ce le îmbunătăţeşte viaţa este încercarea.

Întrebarea care totuşi m-a frământat mai mult a fost alta. Înţeleg că toată viaţa omul trebuie să-şi asume păcatele, pentru a se despătimi continuu şi a dobândi virtutea. “Nu vom fi învinuiţi – spune Sfântul Ioan Scărarul – că nu am săvârşit minuni …, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns neîncetat pentru păcatele noastre” (Scara, treapta 7, 73). Totuşi, când vine vorba despre aşteptări, de ce nu aminteşte sfântul nimic despre desăvârşire, despre ajungerea în Rai, adică despre finalitatea vieţii noastre în Hristos? Nu pe acestea ar trebui noi să le aşteptăm?

Dar oare nu tocmai încercările sunt uneltele prin care Dumnezeu ne desăvârşeşte? Pastorul Charles Stanley este de părere că ele sunt chiar cele mai eficiente unelte în mâna lui Dumnezeu, pentru sfinţirea noastră (Facing Adversity). Nu sunt ele  treptele pe care Dumnezeu ni le pune înainte, pentru a parcurge urcuşul duhovnicesc? Despre Mântuitorul, autorul Epistolei către evrei spune că, “măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (5.8). În afară de faptul că este o afirmaţie hristologică foarte îndrăzneaţă aceea de a spune că Fiul lui Dumnezeu a învăţat, merită evidenţiată calea prin care El a învăţat: suferinţa. Aceasta pentru că Dumnezeu voia “să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii” noastre (2.8). Iată dar, corform Sfintelor Scripturi, care este calea desăvârşirii: suferinţa asumată ca binecuvântare şi participare la viaţa lui Hristos.

Totuşi, tocmai suferinţa este ceea ce căutăm noi să evităm cu tot dinadinsul, iar metoda la care apelăm este, ironic, … rugăciunea. Obiceiul de a ne ruga ca Dumnezeu să ne scape de încercare sau să ne scoată cât mai repede din ea, dacă se poate şi miraculos (a se citi “spectaculos”) nu este o dovadă de profunzime duhovnicească. În opinia părintelui Stăniloae,

Hristos conduce lucrarea de omorâre a omului vechi din noi nu numai prin puterea ce ne-o dă, din lăuntru în afară, de a lupta cu voia împotriva obişnuinţelor păcătoase, ci şi prin încercările  şi necazurile de tot felul ce le îngăduie să vină asupra noastră. Dacă primim aceste necazuri, ele ne purifică treptat; dacă ne revoltăm, ne înfundăm şi mai mult în păcat” (Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, p. 58).

Aşadar, încercările nu trebuie să ne înspăimânte, nici să prilejuiască pentru noi vremuri de tânguire şi îngrijorare. Ele trebuie aşteptate ca nişte ocazii binecuvântate de a ne urma Căpetenia pe drumul desăvârşirii.

File de Pateric (1). Aripile generaţiei noastre

Pe lângă Sfintele Scripturi, folosesc la timpul meu devoţional şi Patericul. Izvorul duhovnicesc al gândirii patristice este prea limpede şi răcoritor ca să nu-mi adăp sufletul din el, iar când mă depărtez de el simt repede uscăciune în suflet. Citeam astăzi o apoftegmă a lui Ioan cel Pitic (14).

Avva Ioan a zis că un călugăr a intrat odată în extaz şi a văzut trei monahi stând pe ţărmul mării. Dinspre ţărmul celălalt a venit un glas zicându-le: «Luaţi aripi de foc şi veniţi la mine». Doi dintre ei au făcut întocmai şi au zburat spre celălalt ţărm, în timp ce al treilea a rămas pe loc şi a început să plângă şi să strige. În cele din urmă i s-au dat şi lui aripi, dar nu de foc, ci slabe şi vlăguite. Tot cădea în valuri şi se ridica, şi cu multe chinuri a reuşit să ajungă la ţărm. Aşa este şi generaţia noastră: zboară nu cu aripi de foc, ci cu aripi slabe şi vlăguite.

Slujind în păstorirea tinerei generaţii n-am putut decât să cad pe gânduri şi să mă întreb cu ce fel de aripi zboară generaţia noastră. Personal, imi dau seama că mă mulţumesc adesea cu faptul că încă mai zboară… căzând adesea prin valuri, ajungând cu chinuri la ţărm, cum spunea sfântul, dar zboară. De multe ori, noaptea înainte de a adormi mă gândesc la tinerii din Biserica locală şi constat şi bune şi rele. Îmi evaluez activitatea, iar apoi, ca rezultatul să fie suficient de mulţumitor pentru a putea adormi, îmi răspund că totuşi… zboară. Gândul ce-mi va sfredeli mintea de acum înainte va fi: “De zburat zboară, dar cu ce fel de aripi?”

Pentru că ar trebui să fiu orb să nu văd că de multe ori li se dau aripi, “dar nu de foc, ci slabe şi vlăguite”. Tot cad în valuri şi se ridică şi cu multe chinuri reuşesc să ajungă la câte un ţărm duhovnicesc… Iar eu sunt prea mulţumit de faptul că au ajuns.

Praise and worship, încotro?

Am momente în care mă întreb cum va fi arătând, formal vorbind, închinarea din bisericile noastre peste vreo 10-15 ani. Am crescut într-o biserică ultra-conservatoare din nordul Moldovei, în care rugăciunile se făceau în mare parte pe genunchi, nu aveai voie să ridici mâinile în timp ce cântai pentru că era semn al decadenţei occidentale, iar de tobe nici nu-ţi trecea prin cap să aminteşti.

În prezent slujesc într-o biserică din capitală, în care se cântă praise and worship, se folosesc tobe şi chitări electrice şi pot predica într-o ţinuta mai lejeră, fără teama de a fi catalogat drept neglijent sau “americănos”. Este ceea ce tinerii mei numesc o biserică “cool” (cel puţin la slujba duminicală de seara). Există şi voci care denunţă asemenea stiluri de închinare ca pe nişte semne rău vestitoare. Teologul reformat Michael Horton, unul dintre autorii volumului “Ortodoxie şi evanghelism”, consideră că “bisericile noastre seamănă din ce în ce mai mult cu niste mall-uri sau cu nişte teatre”, în care este greu să mai simţi prezenţa unui Dumnezeu transcendent, înaintea căruia tot pământul trebuie să tacă. Vârstnicii noştri tind să “profeţească” în termeni apocaliptici o degenerare a închinării către forme din ce în ce mai ireverenţioase.

În aceste condiţii, cum spuneam, am momente în care mă întreb care-o mai fi “moda” în închinare peste vreo 10-15 ani? Până unde se va merge? Voi fi oare şi eu mâine asemenea celor care astăzi afurisesc formele de închinare şi stilurile de muzică mai noi? Aruncând o privire în curtea vecinilor de peste Ocean, de la care am importat cam tot ce a pătruns nou în “liturghia” noastră neoevanghelică, ne vom da seama, cred, cam pe unde vom călca şi noi peste ceva vreme, ce-i drept. Ce se poate zări în peisajul liturgic al evanghelicalismului american? Nu este o noutate ceea ce ne reaminteşte şi Horton, că în Occident “mulţi tineri aflaţi în căutarea unei relaţii profunde cu Dumnezeu caută dincolo de clişee şi superficialitate şi sunt atraşi de transcendenţa şi misterul ortodoxiei”. E drept că la ei spiritualitatea ortodoxă este o floare mai rară şi relativ nouă şi de aceea mai atrăgătoare. La noi nu cred că va fi cazul, pentru că ortodoxia nu li se arată oamenilor atât de misterioasă ca acolo.

Totuşi, un fenomen relativ recent despre care îi aud vorbind pe tot mai mulţi pastori americani este acela al redescoperirii formelor clasice de închinare de către tinerii evanghelici, iar la baza acestei tendinţe stă aceeaşi motivaţie: tânjirea omului postmodern după transcendenţă, după o relaţiea tainică cu Dumnezeu, după atmosfera de mister a închinării mai contemplative şi mai puţin zgomotoase. În cadrul unui dialog pastoral (pastors panel) organizat la Dallas Theological Seminary, pastorul Matthew St. John, de la Scofield Bible Church, mărturisea că în biserica în care slujeşte se manifestă deja acest fenomen, iar cei care îl promovează cu entuziasm sunt chiar tinerii.

Personal, sunt înclinat să cred că într-acolo ne îndreptăm şi noi, deşi atmosfera generală este încă departe de aşa ceva, pentru că la noi există biserici care abia acum descoperă bucuria schimbării adusă de introducerea muzicii contemporane. Aş dori totuşi ca prin această încercare de a scruta viitorul să le vin în ajutor în primul rând celor frământaţi de grija închinării de mâine. Trebuie să fie liniştiţi pe de o parte pentru că, zic eu, nu se va ajunge la dezmăţul general de care se tem, iar pe de altă parte pentru că s-ar putea ca până la urmă să revenim “natural” la tradiţiile pe care ei încearcă acum să le sanctifice.

Un reputat preot profesor ortodox opina recent că n-ar fi rău ca şi pastorii penticostali să poarte un veşmânt sacerdotal. Poate n-ar strica, încetul cu încetul, să ne obişnuim totuşi cu gulerul clerical.

“Lucrurile acestea trebuiesc luate într-alt înţeles”

Sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Gal 4.24. Textul (4.21-31) este unul destul de controversat, însă mai neobişnuită pentru cititorii (neo)protestanţi este maniera scriitorului sacru de a interpreta un text vechitestamentar. Referindu-se la naşterea celor doi fii ai lui Avraam – Ismael şi Isaac -, Apostolul face afirmaţia redată mai sus, care tradusă literal sună astfel: “Acestea trebuie alegorizate (allēgoreō)”  [s.n.]. Iar ceea ce urmează în textul paulin este o exegeză alegorică de toată frumuseţea. Oare de ce spunem (unii dintre) noi că Scriptura nu trebuie nicidecum interpretată alegoric, nici măcar Scripturile Vechiului Testament? Sfântul Apostol Pavel le interpretează astfel, Sfinţii Părinţi de asemenea, numai noi nu.

“Din cauza abuzurilor ce se pot face cu o astfel de interpretare”, ar spune unii. Da, este adevărat că abuzurile n-au lipsit, clasic fiind exemplul alegorizării pildei samariteanului milostiv de către Origen. Dar a interpreta strict literal Sfintele Scripturi nu este tot un abuz? În cartea sa Desluşirea Tainei, Andrew Louth face diferenţa între alegoria verbi (cea aplicată de Origen) şi alegoria facti. Aceasta din urmă, demonstrează Louth, este diferită de ce numim noi “tipologie” şi a fost metoda de interpretare biblică folosită de Sfântul Apostol Pavel şi de Părinţi. Este genul de alegorie prin care se interpretează evenimentul în ansamblul lui, cu elementele care îl compun, având întotdeauna în centru Sfânta Treime şi lucrarea Sa mântuitoare. Nu se pleacă niciodată de la semnificaţiile pe care le poate avea fiecare termen în parte, pentru că astfel interpretarea ar fi “fără frâu”, ci se caută întotdeauna semnificaţia teologică a evenimentului şi însemnătatea lui în iconomia mântuirii. Numai aşa au putut Părinţii şi scriitorii bisericeşti să interpreteze hristologic Scripturile Vechiului Testament. Sigur că şi Apostolii şi Părinţii au vorbit despre sensul literal al textului sacru, dar nu s-au oprit doar la el. Nu mai întind acum vorba despre sensurile istoric, literal, alegoric şi anagogic, despre care au vorbit unii Părinţi. Mă opresc la un singur exemplu, care, recunosc, m-a “fermecat” (după exprimarea unuia dintre tăioşii mei critici, care mă mustră penticostaliceşte pentru farmecele patristice cărora le-am căzut pradă).

Cum am interpreta noi de pildă episodul punerii pruncului Moise în coşul de papură de către mama sa (Ex 2.1-10)? Sunt convins că exegeţii s-ar întrece în analizarea morfologică a părţilor de vorbire din text şi în comentarea sintaxei frazelor. Omileticienii s-ar întrece în aplicaţii şi posibile structurări ale textului în vederea prezentării lui expozitive. Toate sunt necesare. Întrebarea este însă: L-ar vedea cineva pe Mântuitorul în textul acesta?

Sfântul Chiril al Alexandriei vede în Moise un chip al lui Hristos, iar mama sa prefigurează sinagoga iudeilor. “După ce a înaintat în vârstă, sinagoga, care l-a născut, aprinsă spre ucidere, căci Hristos s-a ivit după trup din iudei, l-a închis în mormânt” (Cornilescu foloseşte cuvântul”sicriaş” [Ex 2.3]. Întâmplare?). Fiica lui Faraon preînchipuie Biserica dintre neamuri, care îl găseşte pe Hristos în apa Botezului. Despre aducerea mamei lui Moise spre a-i fi doică, acelaşi Sfânt Părinte spune că “sinagoga iudeilor va primi la vremea sa pe Hristos de la Biserica din neamuri, cunoscând de la ea taina lui [...] Căci după ce l-a părăsit sinagoga iudeilor pe Isus şi l-a respins prin neascultare, în timpurile din urmă îl va primi” (Glafire la Ieşire I).

Revoltător de alegorică interpretarea… Dar şi plină de Hristos!